Un coleg, medic cardiolog, se întreba, deunăzi, pe o rețea de socializare, ce s-a întâmplat cu iubirea și respectul pentru medici în ultimul secol. Acum o sută de ani, zice acesta, doctorul călătorea din casă în casă, cu legendara lui geantă neagră, ce conținea întregul univers medical. Și, deși mijloacele și cunoștințele vremii erau limitate, însemnând că putea să facă mult mai puține lucruri pentru pacient decât dacă ar fi trăit astăzi, beneficia de un statut social extrem de bun: bani, respect, chiar „venerație” e termenul pe care îl folosește colegul, fără să fie departe de adevăr.
În prezent, avem posibilități de diagnostic și tratament la care antecesorii noștri nici nu ar fi visat, am eradicat variola și putem trata tuberculoza, desfundăm coronarele și transplantăm organe, putem chiar să facem să dispară simptomele schizofreniei și putem prezice predispoziția genetică pentru multiple boli cronice. În multe privințe, suntem semnificativ mai aproape de posibilitățile cvasi-demiurgice cu care era învestit, în mod pur simbolic, doctorul erelor trecute. Cu toate astea, medicul de azi are parte de mult mai puțină recunoștință, considerație și venerație pentru faptul că și-a închinat viața ajutării semenilor. Pe scurt, salvăm tot mai multe vieți și primim în schimb tot mai puțină dragoste, ba chiar devenim, pentru mulți, personaje detestabile. Ce paradox mai e și ăsta?
Am citit comentariile primite la postarea respectivă, multe interesante, multe imediate și instinctive: primul vinovat identificat a fost „șpaga”. Și cu siguranță că ăsta e un factor de risc major, e util să ne amintim asta măcar ca să ne scoatem o dată pentru totdeauna din cap ideea cum că pacienții oferă plăți informale „din recunoștință”, când, de fapt, în fiecare plic se află porția binemeritată de dispreț. Dar plățile informale, o particularitate regională, nu pot fi explicația ultimă: statutul arhetipal al medicului s-a schimbat profund peste tot în lume. Și nu înspre mai bine.
Spre deosebire de vremea când medicul satului, pe care îl știai de mic, venea și îți drena cu mâna lui puroiul sau pleurezia, astăzi niciun medic nu mai are de unul singur acest rol providențial-miraculos. Astăzi ești aproape întotdeauna tratat de o echipă, nu de un singur medic. Oare întrebarea pe care ne-o punem cu toții, uneori obsesiv, „sunt un doctor bun?”, e mult mai puțin însemnată decât întrebarea „cât de bună e echipa din care fac parte”?
Deși acest lucru este extrem de benefic și e probabil factorul covârșitor ce a dus la succesul medicinei contemporane, orice echipă riscă să alunece mai ușor spre dezumanizarea relației cu pacientul decât era posibil în relația unu-la-unu de altădată. Cel mai simplu e să ne gândim la echipa supremă, meta-echipa, care e orice sistem medical. Nu cred că există vreo țară pe glob unde cineva să considere sistemul medical ca fiind unul profund uman. Mai degrabă, orice sistem, indiferent cât de bine funcționează, se evidențiază prin compromisurile și deficitele sale. Echipele medicale nici măcar nu sunt ele însele pe de-a-ntregul umane: există o componentă tehnologică și una birocratică, redutabilă. Doctorul, deși pare a fi veriga supremă într-o echipă medicală, are mulți „factori decizionali” care îi afectează și îi limitează actul medical.
Pe grupul de Facebook al psihiatrilor români (cel mai mare dintre ele), de exemplu, majoritatea discuțiilor se învârt exasperant în jurul posibilității de a prescrie medicamentul X pentru boala Y, dacă CNAS ne dă voie asta, dacă „sistemul electronic” nu s-a blocat iar. Medicul nu mai poate lua de mult decizia cea mai benefică pentru pacient, ci e forțat să o adopte mereu pe cea mai convenabilă pentru sistem. Dar acest sistem, deși prezent în cabinet, alături de medic și pacient, este invizibil, tăcut și, mai ales, invulnerabil la critici și plângeri.
Medicul însă nu e. Și medicul e ușor de disprețuit: el nu e ceva abstract, ci o ființă în carne și oase în mâinile căreia îți pui soarta pentru că nu ai încotro. Și nu ai putea-o face cât de cât liniștit dacă nu ai putea conta pe standarde morale foarte înalte. Cât despre standardele profesionale, există iluzia că ele sunt azi mai transparente decât actul demiurgic (și deci ermetic) din secolul al XIX-lea. Azi poți chiar să vezi o intervenție pe Youtube, o poți discuta pe forumuri cu alții care au trecut prin ea, o poți înțelege parțial și poți avea o părere despre ea sau despre întreaga specialitate medicală, părere care nu e doar a ta, ci e împărtășită de întregi comunități.
În cabinetul medicului sau în salon se află, așadar, în zilele noastre, nu două personaje, ci cel puțin patru, asta ca să nu zic că sunt mai multe mii: medicul, pacientul, „sistemul” și comunitatea agregată prin internet și social media. Ce rezultă e adesea o încleștare, un teatru de război. Locul rămas încrederii, respectului reciproc și omeniei e tot mai mic.
Și toate aceste falii de umanitate sunt exploatate de șarlatani fără scrupule și teoreticieni deliranți. Decât să te duci în acel cabinet, în acea încleștare, nu e mai ușor să te revolți împotriva a tot ce înseamnă medicină, nu doar împotriva incompetenței, birocrației, corupției la care orice sistem e vulnerabil, ci și împotriva vaccinurilor, antibioticelor, chirurgiei, să renunți la tot și să te tratezi „alternativ”? Îi compătimesc, dar nu-i învinovățesc pe cei cărora așa le pare.
Personal, cred că e bine că nu mai suntem venerați. Nici nu-mi doresc așa ceva, niciodată, nici mie, nici profesiei. Nu vreau să am nicio geantă neagră atotcuprinzătoare. Vreau o relație liniștită și bună cu pacientul meu. Doar că, paradoxal, nu pot avea asta dacă nu vorbesc, în orele mele libere, întregii comunități și chiar sistemului, dacă nu am o relație profundă și profitabilă cu ambele. Și cred că și colegul cardiolog exact asta încearcă să facă.
