Sănătatea costă. Acesta este principalul
motiv pentru care a fost nevoie de stabilirea unor principii clare. Cum
cheltuim banii – atâţia câţi avem – pentru a obţine cel mai bun rezultat pentru
sănătate? Încercând să răspundă la această întrebare, sistemele de sănătate
avansate, cele care dispun, de altfel, şi de cele mai multe fonduri, au ajuns
la concluzia că trebuie să justifice felul în care se cheltuiesc banii, obţinând
rezultate cât mai bune. Pentru asta, e nevoie de dovezi. Efectul unei terapii
trebuie probat. Cum? Întâi de toate, trebuie să fie sigur, să nu facă rău
atunci când este administrat. Apoi, trebuie să facă bine, adică să fie eficace
pentru o populaţie dată, iar efectul trebuie să fie semnificativ mai bun decât
în absenţa administrării terapiei. Şi asta nu-i tot, siguranţa şi eficacitatea
trebuie să fie anticipabile şi reproductibile, adică să se repete cu o frecvenţă
suficient de mare încât să se poată conta pe apariţia beneficiului. Cu alte
cuvinte, sistemele de sănătate nu sunt dispuse să cheltuiască fonduri pe
terapii care nu tratează nimic, nu sunt sigure pentru pacienţi sau nu apar
decât sporadic. În înţelepciunea populară, asta se traduce aşa: sunt prea sărac
ca să-mi cumpăr lucruri proaste. Şi totuşi.
Nu cunoaştem sumele care sunt risipite, în
fiecare an, în căutarea sănătăţii. Ştim însă că sănătatea este pentru cei mai
mulţi dintre noi o prioritate. Iar dacă nu este, prezenţa bolii o face să devină.
Ce facem când suntem bolnavi? Desigur, mergem la medic. Cum? Întrebăm familia,
prietenii, cunoscuţii. Fiecare ne recomandă ce crede că-i mai bine. În funcţie
de educaţie, de competenţe şi de interese. Ştiu medici, de pildă, care întâi te
trimit să-ţi faci un RMN, de-abia după te trimit la consult. După cum ştiu şi
medici care îşi fac treaba cu foarte multă conştiinciozitate. Ce face însă un
pacient care nu primeşte un răspuns competent? I se recomandă, să zicem, să
meargă la „doctorul Ţânţar“ (să-i zicem astfel, deşi orice nume de insectă se
potriveşte la fel de bine), că sigur o să îl facă bine. Merge la doctorul Ţânţar,
care nu-i chiar doctor, că nu a făcut medicina, poate nu are nici măcar studii
superioare. Nu că ar fi ceva rău să termini liceul la seral. Rău este doar să
te pretinzi vindecător, să prescrii tratamente şi să faci recomandări de sănătate,
în general, fără ca tu să fii măcar în stare să recunoşti o boală banală şi uşor
de tratat. Rău este să-i consumi resursele pacientului, fără niciun beneficiu
pentru sănătatea lui.
Oferta
serviciilor medicale este tot mereu mai largă. Dar, dacă pentru o banală pastilă
pentru dureri de cap este nevoie de ani buni de studii încheiate cu succes
înainte ca ea să fie recunoscută ca medicament şi să fie disponibilă în
farmacii, sunt şi oferte care nu ţin cont de reguli. Exact ca în Vestul sălbatic,
dacă regulile sunt prea laxe sau dacă legea nu se aplică, atunci e loc pentru
orice. Şi totuşi.
În sănătate
nu este loc pentru orice. Din noianul de practici pretinse alternative şi
complementare, sunt unele cu rezultate promiţătoare. Sunt altele intrate deja
în conştiinţa profesioniştilor din sănătate pentru efectele lor benefice, iar
colectarea dovezilor a început să se producă. După cum sunt şi practici care au
dovedit absenţa oricăror beneficii pentru sănătate, dar care, la adăpostul unor
reglementări permisive sau nepuse în practică, sunt în continuare oferite celor
în nevoie. Vânzătorii de iluzii nu au însă ce căuta în domeniul sănătăţii.
Orice întârziere în asigurarea tratamentului optim poate avea consecinţe nefaste.
„Viaţa
medicală“ şi-a propus, cumva împotriva curentului, să contribuie la defrişarea şi
cartografierea unor zone pierdute încă în jungla ignoranţei, ale căror efecte
asupra sănătăţii sunt însă catastrofale. Iniţiem deci, începând cu acest număr,
o dezbatere la care îi invităm să participe pe toţi cei interesaţi. Suntem
direct preocupaţi de dovezile existente în privinţa beneficiilor pentru sănătate
ale diverselor practici, astfel că ele vor constitui un important reper în
demersul nostru.
Campania „Diagnosticăm
terapiile alternative“ porneşte, aşa cum veţi citi în pagina 3, cu un excurs în
iridologie. Cititul în ochi nu s-ar califica la categoria „terapii alternative“
dacă nu ar fi urmat de recomandarea unor – să le zicem aşa – gesturi
terapeutice. Cu ce se deosebeşte însă ghicitul în ochi de ghicitul în globul de
cristal, în bobi sau în ghioc? Se zice că ochii ar fi oglinda sufletului, dar
cât din structura noastră somatică se regăseşte în iris? Se poate prezice sănătatea
cuiva scanându-i ochii? Într-o viziune de romantism întârziat, poate fi frumos
să te uiţi în ochii cuiva şi, suprapunând o hartă realizată de „înţelepţi“, să
găseşti trecutul, prezentul şi viitorul, laolaltă, aşteptându-te să le
descoperi, să le citeşti. Este aceeaşi viziune fatalistă asupra vieţii care
desfide liberul arbitru şi promite soluţii lipsite de vreun efort. Cu excepţia
celui financiar, desigur.