Conform dicţionarului, haos înseamnă o stare
de dezorganizare a materiei, iar la figurat – confuzie, dezordine, neorânduială.
A dirija înseamnă a conduce, a da o anumită orientare, a îndruma o organizaţie,
o activitate etc. Dacă haosul poate fi dirijat şi dacă activitatea de onorare a
necesarului de medicamente pentru bolnavi este un haos sau o activitate
sistemică ce funcţionează „la buton“, conform unor cerinţe profesionale
decente, iată întrebări la care îi rog să răspundă doar pe prescriptori şi
bolnavi.
Orice activitate umană este modelabilă.
Importantă este intenţia şi corecta înţelegere a ceea ce vrei să faci. Dacă eşti
rău intenţionat, adică urmăreşti altceva decât afirmi, vei face rău; iar dacă
vei vrea să faci bine şi nu înţelegi lucrurile, deci dacă te mână doar orgoliul
şi nu înţelegerea lucrurilor, în final tot rău vei face. Dau doar trei exemple.
Fiecare terapeut îşi face mâna cu medicamentele specialităţii sale, cunoaşte
diferenţele dintre substanţele din aceeaşi subclasă, ba chiar şi diferenţele
dintre genericele aceleiaşi substanţe (sunt o realitate), în plus cunoaşte şi
dosarul de vulnerabilităţi ale cazului. Ei bine, scriu o reţetă cu DCI şi cu
menţionarea denumirii comerciale alese. Bolnavul se duce la farmacie, iar aici
începe balul. Farmacistul fie spune: „Nu am asta, dar îţi dau astalaltă, care
este acelaşi lucru“ (de fapt nu este acelaşi lucru, dar el are interesul de a
vinde cioara pe post de găină), fie, fără a avea nicio competenţă, în mod
ilegal şi periculos, distrugând încrederea bolnavului în medic: „Cine ţi-a
scris acest medicament? Dacă te duceai la cutărică erai salvat, îţi prescria
sigur asta!“. O a treia variantă „de pe teren“, concretă: „Doamnă, dar doza
asta este periculoasă, ia dumneata doza asta“, deşi prescripţia era la doza
minimă recomandată pentru adulţi. În acest ultim caz, prostia vrea să fie deşteaptă,
să se remarce. În general însă, atitudinea farmacistului „deştept“ coincide cu
lupta dintre reprezentaţii firmelor de medicamente. În oricare din situaţii, nu
medicul, cel în cunoştinţă de cauză, tratează. El este înlocuit de farmacist,
care poate şti ceva despre un medicament, dar nu cunoaşte şi nu înţelege
vulnerabilităţile bolnavului, putându-i face mult rău prin schimbarea
medicamentului prescris. Cel puţin un sfert din reţete păţesc acest lucru, dar
sunt zone unde proporţia se ridică la jumătate. Adică în România, între un
sfert şi o jumătate din pacienţi nu sunt trataţi de medici, ci de farmacişti.
Probabil nicăieri în lume nu se întâmplă aşa, oricum nu în ţările civilizate.
Acest lucru este posibil ca urmare a reglementărilor greşite, care trebuie de
urgenţă schimbate, în aşa fel încât farmacistul să execute prescripţia şi nu să
o înlocuiască.
Un alt aspect: vânzarea aproape integrală a
industriei farmaceutice româneşti unor investitori străini s-a făcut cu mari
erori. În primul rând, nu s-a înţeles că este o industrie strategică şi că,
atunci când cineva îţi controlează preţurile sănătăţii în propria ţară,
durerile vor fi multe. Nu s-a avut grijă să se păstreze producţia de
medicamente ieftine pe care le aveam (un exemplu este Romparkin). Ni se oferă
în schimb produse de zeci de ori mai scumpe. Nu există reguli de aprovizionare,
fie şi din import, de medicamente ieftine. Astfel, litiul, dispărut complet de
pe piaţa românească, deşi se ştie (profesioniştii ştiu, oficialii nu ascultă) că
reduce cu 10% suicidul la bolnavii bipolari, a dispărut pentru a face loc unor
produse înzecit mai scumpe şi care nu fac tocmai ce face litiul. Cel mai vechi
somnifer produs de industrie în 1832, cloralhidratul, ieftin ca apa aproape,
este prezent pe piaţa SUA, dar la noi au loc doar medicamente „la zi“ (mai ales
cu preţul), deşi se ştie (dar cine ascultă?) că fiecare pacient este un unicat
enzimatic şi receptoral, deci fiecăruia i se potriveşte o anumită substanţă, aşadar
unii ar dormi cel mai bine cu cloralhidrat.
Al treilea aspect este imixtiunea CNAS în
stabilirea listei de medicamente şi a tot felul de reguli privind circuitul
acestora, fără să solicite şi să ţină cont – chiar atunci când i se spune – de
părerea specialiştilor. Cel mai curios este că oficialii sănătăţii din România,
care se plâng de prostul mers al medicamentelor şi de costuri, refuză de 20 de
ani să cunoască cu exactitate prevalenţa bolilor. Când s-ar putea cunoaşte,
calculând plaja preţului per bolnav/lună/boală, la nivel de ţară, cu destulă
exactitate, necesarul financiar, care s-ar putea raporta, tot matematic, la
colectări, apoi la fondurile disponibile. Totul ar fi previzibil, dar… nu ar
permite alte raţiuni.
Clar, lucrurile nu merg bine şi necesită
optimizare. Dacă intenţia este bună şi lucrurile merg prost, înseamnă că de vină
este neînţelegerea lucrurilor şi atunci este necesar ca orice decizie să fie
dezbătută cu specialiştii din domeniul respectiv.
