Există oameni care nu mor decât odată cu
tine, căci şi-au lăsat amprenta pe propia ta viaţă. De-a lungul anilor,
continui să le vezi mişcările caracteristice, să îi auzi vorbind, să te întrebi
ce ar fi spus despre câte un eveniment recent petrecut. Eşti încă expus la acea
scânteiere unică emanată de o personalitate cu adevărat charismatică. Mă refer
la profesorul de neurochirurgie Harden
Askenasy, rămas intact şi viu în memoria tuturor celor care l-au cunoscut
chiar şi acum, la 40 de ani de la moartea sa.
Născut în România în 1908, a învăţat
medicina la Paris între 1927 şi 1934. După terminarea facultăţii, s-a
specializat în neurochirurgie la cei care au fost consideraţi întemeietorii
neurochirurgiei moderne: la profesorul Clovis Vincent, la Paris, şi la
profesorul Harvey Cushing, la Boston. Întors în România în 1939, după studii
strălucite la cele mai înalte şcoli de neurochirurgie ale lumii, a lucrat în
clinica profesorului Dimitrie Bagdasar. Când a izbucnit războiul, Harden
Askenasy a fost un timp doctor în Transnistria.
A devenit apoi
directorul Clinicii de neurochirurgie de la Spitalul Caritas din Bucureşti şi, în
1944, s-a căsătorit cu Nina Sussman, al cărei tată Dolfi împreună cu fratele său
Emil, viitorul meu socru, erau proprietarii renumitei prăvălii de bijuterii
„Fraţii Sussman“, aflată vizavi de sediul Poliţiei Capitalei, pe Calea
Victoriei (închisă de familie în 1947, ceea ce a permis un răspuns nesuspect la
întrebarea clasică din autobiografie: „Ce a făcut familia ta în 1948?“). La
această poliţie a Capitalei au depus cerere Harden şi Nina, pentru a pleca în
Israel. Cererea le-a fost respinsă de câteva ori din cauza importanţei pe care
o dădeau comuniştii unui neurochirurg de nivelul lui Harden, pe care îl doreau în
România. Disperat, Harden s-a dus în audienţă la ministrul de atunci, Teohari
Georgescu. Despre această vizită mi-a povestit după 20 de ani, când l-am
cunoscut în Israel. Cum a intrat la Teohari, acesta i-a spus: „De ce vrei să
pleci din România? Avem nevoie de elemente ca dumneata aici. Vei primi tot ce îţi
doreşti, te aşteaptă o carieră strălucită. Văd că dumneata nu mă recunoşti, am învăţat
în clasele primare împreună, erai sclipitor de inteligent. Eu eram dintr-o
familie săracă, apoi nu ne-am mai întâlnit niciodată, dar să ştii că toţi anii
m-am interesat de cum îţi merge şi am urmărit toate succesele tale şi ce carieră
extraordinară ai făcut“. Harden mi-a povestit că a rămas stupefiat, s-a dus cu
teamă la ministrul comunist Teohari Georgescu şi deodată a aflat că au fost
colegi. Acest fapt nu a facilitat lucrurile: cu încăpăţânare, ministrul a vrut
să îl convingă ce bine o să-i fie în România. Să rămână. Deşi foarte speriat,
Harden i-a spus că el vrea să plece cu orice chip, că va face greva foamei dacă
nu i se dă drumul şi că oricum nu va mai lucra ca medic chiar dacă va rămâne. Când
a văzut Teohari că e ferm decis să plece, şi-a schimbat atitudinea, şi-a
exprimat încă o dată admiraţia faţă de el şi a dat ordin să i se dea paşaportul.
„Adică puteam ieşi din închisoarea comunistă. Am respirat uşurat“, şi-a încheiat
povestirea profesorul Askenasy.
Asemenea celorlalţi evrei care au părăsit
atunci România, nici el nu a putut ajunge direct în Palestina – atunci încă sub
mandat englez –, ci a fost trimis în lagărul care exista în Cipru. Între timp, începuseră
evenimentele de obţinere a independenţei statului Israel, or, în războaiele
moderne, cele mai frecvente răniri se petrec în regiunea capului. Era mare
nevoie de neurochirurgi în Israel. Dar, în Cipru, la Famagusta, se aştepta şi câte
un an până se obţinea aprobarea de imigrare în Israel. Exista acolo un cuplu,
Schwartz, care era la rând să ajunga în Israel, după o lungă aşteptare. Convinşi
de necesitatea prezenţei lui Harden în Israel, soţii Schwartz le-au cedat lui
Harden şi Ninei actele. Astfel, cu nume fictive, Harden şi Nina au fost scoşi
urgent din Cipru, au ajuns în Israel cu vasul Kedma, la 18 februarie 1948 şi au
locuit la început în incinta spitalului Beilinson, la Petah Tikva.
Profesorul Askenasy a înfiinţat acolo o secţie
de neurochirurgie şi a început să opereze zi şi noapte răniţii care veneau tot
timpul de pe front. În acelaşi timp, a început să predea preceptele
neurochirurgiei, aşa cum le învăţase şi el, la rândul său, la cele mai bune şcoli
pe plan mondial şi în România, şcolind astfel generaţii întregi de
neurochirurgi israelieni. Ajunsă în Israel în 1960 şi începând din 1966 să
lucrez la Spitalul Beilinson, am avut nu o dată pacienţi care mi-au declarat că,
în 1948–1949, profesorul Askenasy i-a operat şi le-a salvat viaţa. Aveau atunci
19–20 de ani şi apoi şi-au putut întemeia familii datorită celui care i-a
operat şi îngrijit după rănirea creierului. În 1972, Josef Mor, un fost
pacient, mi-a povestit: „Fusesem lovit la cap de un glonte la Tel Aris. Am fost
în comă o săptămână. Dr. Askenasy m-a operat. Eram într-o stare foarte gravă.
Doctorul era ole hadas şi nu ştiau încă
ebraică nici el, nici dr. Covrigaru, care îl asista. Vorbeam cu ei prin
intermediul infirmierelor. Lui îi datorez viaţa. Fusesem considerat pierdut.
Nu-l voi uita toată viaţa“.
Profesorul Askenasy mi-a mai povestit că,
după ce a venit la Beilinson, a locuit în curtea spitalului. Existau atunci în
curte clădiri cu apartamente pentru doctori. „Nu ieşeam cu lunile din spital,
nu aveam timp să mă duc la Tel Aviv, să fac pauze, eram aproape tot timpul în
sala de operaţie.“ Pacienţii erau atât de numeroşi, încât au fost internaţi şi în
secţii de medicină internă, iar secţia de neurochirurgie devenise cea mai mare
din ţară.
La un moment dat, pe această temă a apărut
un conflict între profesor şi soţia sa, care a ameninţat că îl părăseşte dacă
nu vor schimba locuinţa din spital cu una normală. Abia în 1950 a consimţit să
se mute la Tel Aviv, atunci când numărul de pacienţi devenise mai redus odată
cu terminarea războiului de independenţă. Familia Askenasy a locuit chiar lângă
familia Ben Gurion – acesta îi dădea lecţii de Biblie lui Harden şi îl întreba
cum făcea yoga, dacă face bine la vârsta sa că „stă pe cap“.
Faima neurochirurgului evreu român din
Israel a făcut să vină să fie operaţi mulţi pacienţi din Europa. În particular,
îmi aduc aminte că se vorbea mult de o doamnă foarte înstărită din Elveţia,
care era paralizată într-un scaun cu rotile. În ţara ei, doctorii nu îi dăduseră
nicio speranţă de însănătoşire. A venit în consult la profesorul Askenasy, care
i-a pus alt diagnostic: tumoră la coloana vertebrală şi nu boală degenerativă
incurabilă, cum se crezuse în Europa. A operat-o şi a început să meargă! De atunci,
în fiecare an, de ziua operaţiei, venea în Israel şi îi invita pe Harden şi pe
Nina la un mare restaurant pentru a sărbători împreună operaţia care i-a reîntors
viaţa la normal. Când am venit la Beilinson în 1966, această doamnă continua încă
să îşi sărbătorească însănătoşirea în Israel.
Ceea ce era evident tuturor medicilor cu
care lucra era faptul că profesorul Askenasy nu era doar un excelent operator,
ci şi un mare neurolog şi diagnostician. Spre deosebire de mulţi alţi chirurgi
despre care se spunea că îi scărpina degetele să opereze, acest neurochirurg
credea că, înainte de orice, trebuie să fii un bun clinician. Dar, şi după ce
formula un diagnostic corect, Harden supunea fiecare caz unei judecăţi înţelepte:
ce e mai bine pentru pacient sau pentru calitatea vieţii sale cât mai avea de
trăit.
În decursul anilor, profesorul Askenasy a
publicat numeroase lucrări ştiinţifice, a fost unul dintre membrii fondatori ai
Universităţii Tel Aviv şi a educat un mare număr de neurochirurgi, unii veniţi
la specializare din alte ţări. Astfel, în secţia sa, erau medici evrei
originari din Turcia şi medici din America Latină – interesant era faptul că
vorbeau între ei în spaniolă. Ironic şi sever cu cei care nu luau în serios
medicina, pretindea colaboratorilor săi un înalt nivel ştiinţific.
În februarie 1960, când am ajuns în Israel,
am făcut o vizită rudelor care se găseau dinainte aici şi astfel am cunoscut-o
pe verişoara soţului meu, Nina, o femeie atrăgătoare, pe charismaticul Harden
Askenasy şi pe fetiţa lor Karin. Din 1966 am început să lucrez la Spitalul
Beilinson – eram în ultimii ani de specializare în oftalmologie. Nu exista încă
aparatură modernă de diagnostic imagistic (CT sau IRM) şi, pentru profesorul
Askenasy, analiza de ochi era foarte importantă în diagnostic şi în aprecierea
tratamentului. În Israel nu exista specialitatea de neurooftalmologie. Fiind
ultima venită, am fost obligată să fac ceea ce nu le plăcea altora: consultaţiile
la neurochirurgie. Am făcut totul să evit acest lucru, căci nu fusesem pregătită
pentru astfel de cazuri şi nici nu voiam să mă fac de râs în faţa cuiva care îmi
era oarecum rudă. Însă din momentul în care am făcut cunoştinţă profesional cu
secţia, am avut norocul să cunosc de aproape un mare profesor, care m-a apreciat
şi, mai târziu, m-a ajutat să îmi aleg specialitatea fascinantă de
neurooftalmologie. Când avea un caz important, nu îmi trimitea pacientul cu o
scrisoare, cum se face de obicei, ci mă chema la cabinetul său, mă prezenta
pacientului de parcă aş fi fost deja profesor şi îi spunea că de rezultatul
analizei mele depinde ce va mai decide în continuare.
Fiind zi de zi în departament, am avut
ocazia să stau nu o dată de vorbă cu acest erudit medical şi surpriza să descopăr
în plus vasta sa cultură generală. Harden Askenasy şi soţia sa călătoreau des în
Europa şi deveniseră prieteni cu Arthur Koestler, cu Simone Signoret, cu Yves
Montand şi cu pictori celebri.
Ultimul lucru pe care vreau să îl împărtăşesc
este empatia profesorului faţă de pacienţi şi faţă de rudele lor. Făcuse un
obicei: o dată pe săptămână, dedica două-trei ore rudelor. Cei care voiau să întrebe
ceva se înscriau la secretara sa. La ora respectivă, profesorul, adjunctul său,
dr. Israeli, încă un doctor şi secretara se instalau la o masă lungă şi rudele
pacientului internat se aşezau una după alta la aceeaşi masă. „Ce vă aduce
aici? Ce vreţi să ştiţi?“ Îi asculta cu o răbdare de invidiat, le răspundea după
nivelul lor de înţelegere şi le expunea problemele pe care le ridica acel caz,
ce se aşteapta şi care sunt eventualele pericole. Situaţia era aceeaşi, dar
oamenii se sculau de la masă încurajaţi, încrezători, erau alţii decât cei care
veniseră.
Din păcate, a stârnit invidia unor oameni mărunţi
ca dimensiune morală şi care în ultimii doi ani ai vieţii i-au făcut mult rău.
A murit în 1975. Văd încă la control pacienţi cărora le-a salvat viaţa. Fapt:
nu există nimic cu numele său în Israel. E dureros şi nu mă pot împiedeca să mă
gândesc că, dacă ar fi rămas în România... Cine ştie?
