Ministrul Sănătății, Sorina Pintea, a anunțat că a început evaluarea centrelor de permanență din țară, iar în județul Timiș a descoperit un medic care lucrează în același timp în șapte astfel de centre. „Corpul de control a evaluat 48 de centre de permanență din județul Timiș, care are cele mai multe centre, urmează evaluarea centrelor din Bihor, apoi Satu Mare. Pot să vă spun că există 17 centre de permanență în Timișoara, grupate după criterii doar de Direcția de Sănătate Publică Timiș știute, există medic care lucrează în același timp în șapte centre și bineînțeles că voi fi nevoită să iau măsuri”, a spus
ministrul la conferința de presă.
Trebuie remarcat că, în ultima vreme, finanțarea acestor centre s-a îmbunătățit, crescând de patru ori (de la 12 la 49 de lei pentru un serviciu). Potrivit oficialului român, suma totală cheltuită pentru centrele de permanență în județul amintit este de 450.000 lei pe lună.
Sorina Pintea a mai precizat că evaluează situația din județele care nu au niciun centru de permanență sau au doar unul. Totodată, a afirmat că în ședința Guvernului a fost promovată, printr-o ordonanță de urgență, posibilitatea desființării centrelor.
Vă mărturisesc că, ajuns în acest punct, tot ce am citit până acum și-a pierdut înțelesul. O fi o problemă de comunicare (știm că presa comprimă și, uneori, prin trunchierea conținutului pot apărea distorsiuni ale mesajului). Sau există constrângeri pe care le putem doar bănui, evident, cele bugetare. În fond, Ministerul Finanțelor semnează, în final, alocările pentru Sănătate, insignifiante raportat la ce se întâmplă afară (4% față de 11%–12% dintr-un PIB mult mai mare decât al României). Astfel, am încercat să devenim mai competitivi, să muncim mai mult, să inovăm, să ne sacrificăm, noi, medicii, astfel încât rezultatele să nu fie de trei ori mai proaste decât în Vest, cu resurse de trei ori mai mici. Și nu sunt!
Revenind la centrele de permanență, ce aflăm din comunicarea publică? Publicul înțelege că un doctor din Timiș este angajat în șapte locuri, deși, normal, nu se poate afla în șapte centre de permanență. O fi, n-o fi așa... Din câte citim în aceeași știre, plata este pe consultație. Deci, dacă reușește să consulte câte un bolnav în fiecare centru, de ce să nu ia 343 de lei, impozabil? Dacă nu sunt bolnavi, că poate nu vin, de ce să nu acopere șapte centre?
Ce este însă cu centrele de permanență? Sunt necesare, nu sunt necesare, trebuie desființate sau păstrate? Greu de spus, pentru că din declarațiile pe care presa le-a preluat se înțelege că abia acum începe evaluarea. Este, deci, acest unic medic relevant pentru întreg sistemul, toți fac la fel sau e un caz izolat, un elefant alb care apare la o mie de ani?
Sincer, în absența unei evaluări obiective, cu indicatori statistici și chiar o cercetare sociologică pentru stabilirea gradului de satisfacție a publicului, nu ne putem pronunța.
Servicul de permanență al medicilor de familie s-a dorit a fi un serviciu complementar care să deservească pacienții cu urgențe minore și care nu au criterii de prezentare în unitățile de primiri urgențe ale spitalelor. De asemenea, acesta poate fi un serviciu utilizat și util în regiunile în care nu există spitale de urgență. Este probabil să fie un serviciu neutilizat în zonele în care există astfel de spitale, deoarece pacienții preferă să meargă direct la spital. De aici și până la apariția de derapaje în utilizarea acestui serviciu nu este decât un pas.
Hazardul moral și selecția adversă sunt cele două cuie din roata Sistemelor de Asigurări. Dacă un om primește gratis un serviciu, va tinde să abuzeze de acesta. Cum e masa la all-inclusive. Fie mănâncă până ajung la Urgență, fie își umplu farfuria cu de trei ori mai multă mâncare decât consumă. Asta e cu hazardul moral: dacă un asigurat are acces la spitalul de urgență, de ce să nu meargă la camera de gardă pentru o banală otită? Poate îi face și un RMN sau CT gratis. Oricâte centre de permanență ai face în București, tot la Universitar sau Floreasca vor veni mulți dintre cei cu urgențe minore.
Dacă se dorește eliminarea acestui fenomen, atunci autoritățile trebuie să-și asume costuri politice, introducând fie coplata, fie listele de așteptare. Măsuri nepopulare, dar necesare pentru controlul costurilor. Selecția adversă se practică la celălalt capăt: selectezi doar asigurați tineri și sănătoși, care nu au nevoie de servicii.
Aici, Polonia s-a confruntat în 2000–2001 cu o problemă. Medicii de familie, care aveau buget total de practică (incluzând și costurile de spitalizare/compensare), își luau cabinete la ultimul etaj, în blocuri fără lift. Cardiacii și supraponderalii să se ducă la altul, dacă nu le convine. Chestiunea aceasta noi am rezolvat-o simplu: bugetele „familiștilor” și ale „spitaliștilor” sunt separate. Și de zece ori mai mici!
