Semiologia psihiatrică definește hiperprosexia ca fiind o atenţie excesivă. Ea poate fi de mai multe feluri, dar în principal e rezultatul anxietăţii, care are un dublu efect: atenţia voluntară și capacitatea de concentrare conștientă scad, în schimb se accentuează atenţia spontană, asupra unor detalii întâmplătoare, dar care ar putea fi importante.

Sunt modificări adaptative, dar atunci când e prea multă anxietate, excesul de atenţie spontană la detalii face mai mult rău: detaliile sunt tot mai puţin relevante, îţi scapă imaginea de ansamblu, îţi pierzi din vedere obiectivele, devii evitant, poate chiar blocat, paralizat.

Am observat, de exemplu, o abundenţă de detalii în presă și social media, a căror importanţă, mie unuia, îmi scapă. Un acces de râs al unui doctor a generat analize nesfârșite și judecăţi morale. La fel și discursul unui cineast.

Stăm agăţaţi, sorbim fiecare vorbă, indiciu, aluzie, fotografie întâmplătoare. Amănunte care altfel ar putea fi doar de circumstanţă sunt imediat urmate de un „aha!” colectiv, de vuiet, frământare și suprainterpretare.Valul trece repede, dar ce rămâne după el esteo oboseală și mai mare. Au de suferit în schimb detaliile importante.

Obosite de atâta atenţie spontană, creierele noastre încearcă să se odihnească atunci când încărcătura emoţională pare mai mică, ratând poate lucruri cu adevărat importante. Dar, mai ales, oboseala împiedică acţiunea. La un moment dat, dezvoltăm un sindrom de burnout, nu profesional, ci legat de pandemie.

Burnout-ul se manifestă în foarte multe feluri, dar numitorul comun e că nu ne mai pasă, nici de suferinţa noastră, nici de a celorlalţi.
Nu avem lucruri prea grele de făcut. Niște reguli modeste de respectat.

Atenţie, dar în primul rând la imediata noastră vecinătate, nu neapărat la marea scenă de afară. Un minimum de voinţă și concentrare. Și o regăsire a lucrurilor cu adevărat importante, care sunt mereu lângă noi și nu sunt nici generale, nici de interes public. O reîntoarcere în
povestea personală.