La finalul unei prezentări despre empatie și compasiune, o sală întreagă nu a fost capabilă să recunoască starea de suferinţă a unei rezidente care vorbea despre felul nepotrivit în care pacienţii de pe secţia ei sunt trataţi de unii colegi. Ba mai mult, prin reacţia avută, publicul a reușit să pună gaz pe foc.
Pe la jumătatea ultimului decembrie, Spitalul Universitar de Urgenţă București a organizat o conferinţă amplă, pe durata a trei zile, pe tema comunicării dintre medic și pacient. Deși mi-aș fi dorit să o urmăresc în integralitatea ei, agenda de atunci mi-a permis să particip doar în dimineaţa celei de-a doua zile.
Faptul că acest subiect este pus pe ordinea de zi a unui spital atât de mare (și oferit cu generozitate oricărui cadru medical interesat) este o veste foarte bună întru însănătoșirea sistemului medical românesc. Un alt aspect pozitiv este prezenţa lectorilor internaţionali, și nu mă îndoiesc că au fost prezentate sau discutate lucruri utile și serioase acolo.
La cele trei prezentări la care am participat, am remarcat aceeași meteahnă a conferinţelor românești. Toată lumea își dă coate tot mai tare în a defini o problemă și consecinţele ei, dar prea puţin se discută despre soluţii și ceea ce pot face oamenii – mai ales exemple de bună practică de la noi sau de altundeva. Promisiuni mereu încălcate, că va fi scurt și interactiv.
Ceea ce vreau să vă prezint sunt două întâmplări pline de semnificaţie, pe care le-am observat cât timp am participat la eveniment. Una acum, iar cealaltă într-un articol viitor, corelate însă. Suntem la finalul unei prezentări a unei doctoriţe psihiatru (și psiholog pe deasupra) de naţionalitate română, dar care practică în Marea Britanie. Aceasta își intitulase momentul workshop, chiar dacă a fost o prezentare clasică cu întrebări la final.
Prezentarea a început bine, cu câteva concepte de luat în calcul, și promitea mult. Către final, discursul se dezumflase. Părea o tărăgănare și o negociere a prezentatoarei cu ea însăși despre ce să mai prezinte și ce nu. Oricum, un moment de emoţie fusese creat anterior.
La final, se ridică o doctoriţă tânără, rezidentă într-o secţie chirurgicală. Se prezintă și spune că este româncă și că, deși a locuit în străinătate, a preferat să vină aici și să ajute acasă. Apoi a urmat un discurs emoţionant (doar pentru mine și poate încă vreo câţiva) în care a răbufnit. Spunea că a ajuns ca, atunci când vede prima dată un bolnav, să își ceară mai întâi scuze pentru eventualele umilinţe la care a fost supus, ca să obţină colaborarea lui în a-l ajuta.
Mă îndoiesc că asta ar fi singura și cea mai potrivită abordare posibilă, dar nu pot judeca în lipsă ce a dus la o astfel de practică. A povestit, apoi, că majoritatea colegilor seniori de pe secţia sa (modele care ar trebui urmate) se poartă urât cu pacienţii. Îi judecă și, adeseori, îi umilesc, deși aceștia se află într-o condiţie proastă, în care abordarea ar trebui să fie cu totul opusă. Era vizibil emoţionată, se vedea clar frustrarea care alimentează aceste emoţii. Părea genul de răbufnire sau cedare nervoasă în faţa unor nedreptăţi și neputinţe percepute.
Sala era incredibil de inertă la auzul acestor cuvinte. Atât de inertă încât, deși îmi venea să aplaud măcar ca suport moral, dacă nu în semn de apreciere pentru acest curaj de a deschide gura pentru ceea ce crede, parcă tăcerea sălii îmi paralizase cumva mușchii. Mâinile îmi erau legate cu sfori invizibile, așteptând să văd ce urmează.
Ceea ce a urmat a fost că o altă doctoriţă, probabil cam de vârsta mea, i se adresează în modul următor: „Aș dori să îi comunic colegei noastre că dacă nu a găsit modele de comunicare bune în spital, probabil că nu a căutat destul. Iar dacă vrea să vadă așa ceva, să vină la noi pe secţie”.
Personal, am resimţit-o ca pe un pumn în gură adresat rezidentei. Nu am de unde să știu, poate că tehnicile de comunicare ale celei de-a doua doctoriţe sunt cu adevărat speciale și recunoscute, chiar m-aș bucura să fie așa. Dar nu era treaba rezidentei să caute cu lumânarea prin spital locul unde se comunică bine. Și asta oricum nu rezolva problema pacienţilor umiliţi de pe secţia ei. Ceea ce m-a înfiorat cu adevărat a fost faptul că, de data aceasta, jumătate de sală a început să aplaude.
Să ne fie clar. Ne aflam la finalul unei prezentări în care tocmai fuseseră expuse concepte de EMPATIE și COMPASIUNE, recunoașterea acestora și atitudini de urmat. Nu doar că sala nu a fost capabilă să observe starea de suferinţă a rezidentei, dar, aplaudând replica, a reușit să și pună gaz pe foc.
După prezentare am vorbit cu doctoriţa și mi-am prezentat scuze pentru faptul că am fost cumva laș. Deși am simţit că trebuie să-i iau apărarea, nu am făcut-o. Am aflat mai mult despre o suferinţă care este reală și, cel mai probabil, legitimă.
Pentru un om crescut într-o altă cultură, conformismul și supunerea din sistemul românesc nu sunt doar păguboase, ci și insuportabile.
Morala: empatia și compasiunea, două concepte despre care merită să discutăm trei zile, dar nu să le și practicăm.
Cumva-cumva, în următoarea oră mi-am spălat păcatul, dar despre asta, data viitoare.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Află mai multe informații despre oferta de abonare.
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe
