Sunt
câteva momente în an când cazurile cronice sunt mai rare prin spitale, când
intervenţiile chirurgicale programabile se amână şi când naşterile – frecvent
prin cezariană – sunt grăbite sau temporizate. Motivul? Sărbătorile. Dar nu
numai. Nimeni nu vrea să se rătăcească prin spital când dom’ profesor e plecat,
în concediu sau la vreun congres. Nu de alta, dar cine ştie pe mâna cui ajungi?
Folclorul de tip nou a dat naştere unor „valuri“ de externări (la cerere sau
nu), atunci când corifeii lipsesc câteva zile, însă principiul natural „nimic
nu se pierde“ este pus în operă, la întoarcerea acestora, de cozile la care aşteaptă
pacienţii – din nou plini de speranţă, odată cu întoarcerea universitarului.
Cât
adevăr este însă în spatele unor astfel de obiceiuri? Pare plauzibil ca medicul
cu responsabilităţile cele mai mari, poate şi cu pregătirea cea mai bună, să
asigure diagnostice şi tratamente mai bune decât subalternii săi. Dar oare aşa
este? La această întrebare a încercat să răspundă un grup american printr-un
studiu* publicat în JAMA Internal
Medicine. Ipoteza cercetată a fost una simplă: este afectată în vreun fel
soarta pacienţilor internaţi în timpul marilor congrese organizate anual de
societăţile ştiinţifice? Au fost astfel analizate retrospectiv (2002–2011,
pacienţi peste 65 de ani din baza de date Medicare)
cazurile cu afecţiuni cardiovasculare acute (infarct miocardic acut, insuficienţă
cardiacă şi stop cardiac resuscitat) şi mortalitatea în primele 30 de zile în
situaţii obişnuite (înainte şi după congrese), comparativ cu perioadele din an
în care s-au desfăşurat congresele anuale ale celor două mari societăţi
americane de cardiologie: American Heart Association, respectiv American
College of Cardiology. Chiar dacă participarea este departe de cea de la
congresul anual al Societăţii europene de cardiologie, unde sunt obişnuit mai
mult de 30.000 de persoane, la fiecare din cele două congrese americane
participă anual, în medie, 15.000 de specialişti.
Cu
toate că nu s-au înregistrat diferenţe între gravitatea cazurilor internate,
surpriza a venit din rezultatele obţinute în spitalele universitare, unde, în
timpul congreselor, mortalitatea prin cele trei tipuri de evenimente
cardiovasculare acute a fost mai mică (sic)
decât în afara reuniunilor medicale: 17,5% vs. 24,8% în insuficienţa cardiacă,
59,1% vs. 69,4% în stopul cardiac. Nu s-au înregistrat diferenţe semnificative
în mortalitatea prin infarct miocardic acut (39,2% vs. 38,5%), deşi rata
intervenţiilor coronariene percutanate a fost mai mică în timpul congreselor.
Nu au existat diferenţe pentru pacienţii cu risc vital scăzut, iar în spitalele
neuniversitare nu a fost nicio diferenţă între cele două perioade nici pentru
cazurile grave. Mai mult, mortalitatea cardiovasculară din spitalele
universitare nu a variat în timpul altor congrese, de oncologie,
gastroenterologie sau ortopedie, de pildă, iar mortalitatea de alte cauze –
prin hemoragie digestivă sau fractură de şold, de exemplu – nu a variat în
timpul congreselor de cardiologie.
Un
hâtru ar putea trage concluzia logică: dacă vrem să creştem supravieţuirea
cazurilor grave, ar trebui să organizăm congrese care să dureze tot anul. Rita
Redberg, redactorul şef al revistei, nu are însă atâta umor şi pune rezultatele
pe seama intervenţiilor mai puţine, în timpul congreselor, la cazurile cu risc
vital ridicat.
Una
peste alta însă, studiul citat ne atrage atenţia că şi „adevărurile“ de care
suntem cât se poate de siguri pot fi simple supoziţii false atunci când căutăm
sistematic dovezile. Şi că, uneori, faptul că dom’ profesor e plecat poate fi
cel mai bun lucru care i se-ntâmplă pacientului.
*Jena AB et al. Mortality and treatment
patterns among patients hospitalized with acute cardiovascular conditions
during dates of national cardiology meetings. JAMA Intern Med. 2014 Dec 22
