Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

„Îl vom strecura în toate lucrările, ca pe un elefant făcut sandvici“

Viața Medicală
Dr. Virgil ENĂTESCU vineri, 30 ianuarie 2015
   Ca orice început, a fost plin de obstacole. La vremea aceea, cine îşi dorea să facă cercetare medicală se lovea de lipsa dotărilor şi a finanţării, un perete impenetrabil ce ne crea un decalaj permanent în raport cu ţările avansate. M-am reorientat în psihiatrie. Acest domeniu nou părea total diferit de restul medicinii, avea altă logică, alte legi, alte căi de stabilire a diagnosticului. Dacă în celelalte ramuri medicale puteai argumenta cu date obiective, aici intuiţia medicală avea ponderea maximă în diagnostic. Mai alarmantă sau mai dificilă pentru mine, având deja formată gândirea riguroasă a cercetătorului ştiinţific, era tocmai contradicţia uriaşă dintre practica clinică psihiatrică şi volumele teoretice de semiologie care argumentau diagnosticul. Colegii cu experienţă se orientau în câteva minute asupra diagnosticului intuitiv prezumtiv. Abia după, verificau toate elementele de semiologie, sonografie etc. Tratatele de psihiatrie constituiau mai degrabă argumente pentru diagnosticul diferenţial, până acolo nu ofereau mai nimic. În această situaţie, trebuia să îmi pun problema privind euristica medicală a diagnosticului psihiatric. Faptul că, după un singur telefon, fără a vedea pacientul, doar auzind o frază uzuală, medicul primar de la clinica de psihiatrie din Cluj, dr. N. Schuster, a stabilit evoluţia diagnosticului însemna că exista o altă cale de comunicare. Una nonverbală. Se deschidea o altă perspectivă care impunea obiectivizarea şi analizarea comunicării nonverbale ca semiologie intuitiv utilizată de adevăraţii profesionişti ai psihiatriei. În fond, în aprecierea comunicării nonverbale stătea tot secretul experienţei clinice. Pe de altă parte, comunicarea nonverbală avea şanse mult mai mari de a fi obiectivizată, de a fi tradusă în mărimi electrice cu care să opereze calculatorul. A fost momentul în care mi-am îndreptat atenţia spre traducerea suportului fizic al semnalului nonverbal.
   Pentru voce, era simplu. Erau analizate deja fonogramele în două domenii: recunoaşterea mesajului verbal în cibernetică, respectiv identificarea individului, a sursei vocii, în criminalistică. Variaţiile de stare ale persoanei, cele care constituie materia primă necesară diagnosticului, erau însă eliminate ca zgomot în ambele metode. Materialul pe care ne doream noi să-l valorificăm era pentru ei gunoi. Era nevoie, aşadar, şi de-o altă bază teoretică privind cercetarea. Se impunea să facem diferenţa dintre substanţă, energie şi informaţie, dintre semnal şi semnificaţie, dintre modelul ipotetic şi realitatea obiectivă.

Prelucram gunoiul domeniului lor

   Încercările noastre întâmpinau foarte multă rezistenţă. Şocul noutăţii era atât de mare, iar comparaţiile sau asemănările aproape imposibile. Mai mult, cei care cunoşteau identificarea sursei (cei din criminalistică) nu înţelegeau metodele noastre. Specialiştii în cibernetică, cei care trebuiau să fie cei mai apropiaţi de noi în gândire, erau şocaţi, dacă nu revoltaţi, că noi prelucram gunoiul domeniului lor şi nu aplicam metodele lor.
   În primii ani, modelul teoretic ne-a fost refuzat spre publicare de mai multe foruri. Cel puţin o dată ne-au fost returnate brevetele de invenţie. Însă nu ne-am oprit şi am persistat în aceeaşi direcţie. Modelul teoretic al nivelurilor informaţionale ale psihicului a primit chiar un nume, după o anecdotă tristă din acele timpuri. Şoarecele şi elefantul au făcut cerere pentru paşaport şi viză în străinătate. Cei care dădeau aprobările au făcut următorul raţionament: dacă şoarecele pleacă şi nu se mai întoarce, pierdem doar câteva grame de carne. Dacă rămâne elefantul în afara ţării, se pierd câteva tone şi toată lumea va observa. Aşa că a primit paşaport şi viză numai şoarecele. Spre surpriza vameşilor, s-au trezit la graniţă cu şoarecele ce ducea după el elefantul încadrat de două felii de pâine. „Ce-i cu matahala asta?“, au întrebat vameşii. „Ce matahală? De ce vă legaţi de mine? Nu am voie să-mi duc nici un sandvici?“.
   Ideea era genială. Până va ajunge lumea să înţeleagă modelul nostru teoretic, îl vom strecura în toate lucrările ca pe un elefant făcut sandvici. De atunci, noi între noi spuneam „elefantul“ când ne refeream la modelul nivelurilor informaţionale ale psihicului. Şi, culmea, metoda şoarecelui a avut efectul scontat şi aşa s-a putut publica şi baza teoretică a domeniului nostru.

Matematicienii

   Acceptarea noastră în lumea ştiinţifică a venit mai întâi din partea matematicienilor. Au fost primii care au înţeles logica acestei cercetări. Pentru a mă verifica, aveam nevoie de feedback. Prima persoană a fost prof. Oleg Aramă, căruia i-am prezentat modelul de diagnostic în spaţiu N-dimensional pe care îl propuneam noi.  Semiologia obţinută de noi nu se preta la aceleaşi raţionamente ca şi semiologia obţinută de medicină pe parcursul evoluţiei ei milenare. Nu era vorba de un punct pe o axă. Nu era vorba de un segment cu două limite pe o axă. Nu era vorba de o suprafaţă cuprinsă între două axe, nici de un volum într-un sistem tridimensional. În fond, trebuia făcută o apreciere pe un număr foarte mare de axe, deci un sistem N-dimensional.
   Prof. O. Aramă, impresionat de discuţiile purtate cu mine, le-a relatat acad. prof. Tiberiu Popovici. Amândoi au prezentat acad. prof. Gr. Moisil „fenomenul surprinzător”. Pentru mine, surpriza a fost o invitaţie din partea Societăţii de Matematică a Academiei Române la Simpozionul naţional de aplicare a matematicii în medicină, biologie, farmacie şi sociologie. Când am prezentat modelul, folosind tabla şi creta, a fost pentru prima dată când vedeam că toţi participanţii înţeleg ceea ce expun. Mai mult, erau de acord cu ideile mele. Parcă am prins aripi. Se deschidea o nouă direcţie pentru matematica aplicată în medicină. Nimeni nu a criticat lucrarea, majoritatea erau entuziaşti.
   A existat o singură întrebare. Ea venea de la prof. Victor Săhleanu, şeful primei catedre de biofizică din România: „Stimate coleg, am o singură întrebare. Când aţi început această cercetare, sau chiar pe parcursul ei, v-aţi gândit să revoluţionaţi psihiatria sau, întâmplător, aţi căzut pe această direcţie?“. Mi-am dat seama imediat că întrebarea era o capcană. Dacă spuneai că ai vrut să schimbi psihiatria, dovedeai un delir de grandoare. Eu chiar atunci învăţam psihiatria şi nici măcar nu eram confirmat ca specialist. Pe de altă parte, nu puteam accepta nici că, din prostie, am nimerit ca orbul Brăila. „Domnule profesor (titulatură ce, încă, se mai păstra pentru medici), singura problemă pe care mi-am pus-o, în mod repetat, a fost dacă mă aflu pe o direcţie  de cercetare utilă, eficientă, şi nu pe un drum înfundat sau pe o cale bătătorită de alţii. M-a convins că sunt pe o direcţie bună opoziţia întâmpinată din partea celor ce ar fi trebuit să mă înţeleagă primii“. Reacţia sălii a confirmat simpatia şi amuzamentul celor care lucrau în domeniul cercetării şi întâmpinau aceleaşi rezistenţe şi dificultăţi. Bineînţeles că un astfel de semnal m-a stimulat.

   Fără referenţi în ţară

   La noi în Satu Mare exista un institut de cercetare şi proiectare privind utilajul minier (CEPROM). Inginerii cercetători nu puteau să-şi publice munca, realizările lor erau considerate secrete de stat. Le-am propus să lucrăm împreună în domeniul medical. Ei dispuneau de aparatură, eu de idei, directorul institutului de gândire „politică“. La sfatul lui, organizaţia de tineret a întreprinderii şi-a luat angajamentul să sprijine spitalul cu ore de muncă de cercetare. Numai aşa, cu un document semnat de director, am avut dreptul ani de zile să lucrăm după masă, utilizând aparatura existentă.
   Înscrierea la doctorat cu tema analizei comunicării nonverbale în psihiatrie a fost un pas mare în oficializarea cercetării. Prof. Eduard Pamfil de la Timişoara a acceptat să conducă această teză. Am avut o surpriză când a trebuit să ne alegem referenţii. Prof. Pamfil a constatat că nu existau în ţară specialişti care să accepte să fie referenţi pentru un domeniu ce abia se năştea. Singura soluţie era să apelăm la foruri ştiinţifice internaţionale, ale căror concluzii nu le-ar mai fi contrazis nimeni. Nu puteam purta corespondenţă direct cu cercetătorii din Vest. Trebuia aşadar să-mi înscriu subiectul tezei la mari congrese internaţionale.
   O parte a tezei am trimis-o la Congresul mondial de cibernetică şi sisteme generale (Bucureşti, 1975), o altă lucrare la Congresul mondial de psihiatrie (Hawaii, 1967), iar alta la Congresul internaţional de cibernetică (Namur, Belgia, 1976). Cele trei lucrări înscrise au fost acceptate. Prima a fost publicată in extenso în volumul Modern Trends in Cybernetics and Systems, a doua a ocupat locul trei pe congres şi a fost publicată în volum. Organizatorii Congresului mondial de psihiatrie mi-au trimis invitaţie să particip pe cheltuiala lor.

Pionieratul

   Probleme au fost şi cu obţinerea brevetelor de invenţie. Acceptarea lor a fost imposibilă deoarece nu existau termene de comparaţie în lumea tehnică. Nu era suficient că subiectele erau şocante prin noutatea lor, autorul nici măcar nu era inginer, ci medic. Cei de la OSIM nu aveau de unde să ştie volumul mare de muncă depus de mine în domeniul tehnicii. Am adoptat o strategie care să faciliteze acceptarea. Noua generaţie de brevete am făcut-o cu un inginer stagiar în calculatoare. Chiar mai mult, l-am rugat pe prof. Pamfil ca, în unul dintre brevete, să semneze alături de noi. Ştiam că prezenţa unui cadru universitar de prestigiu va înlătura suspiciunea privind seriozitatea şi competenţa echipei. Nici astăzi mulţi nu înţeleg că o diplomă sau un certificat de absolvire nu garantează creativitate în noi domenii. Pionierii din ştiinţă au deschis noi drumuri în cunoaştere fără predecesori. Mereu îmi veneau în minte, ca un fel de scuză pentru cei care mă refuzau, întâmplările profesorului de fizică Hermann Oberth de la Liceul şcolii militare de aviaţie de la Mediaş, care a vrut să-şi dea doctoratul în rachete cu rază lungă de acţiune. Culmea, la Heidelberg a fost refuzat, iar teza de doctorat a făcut-o la Universitatea din Cluj. El a pus bazele rachetelor în trepte, care au fost aplicate de NASA în cosmonautică. Cine putea să creadă că un profesor de provincie, din Transilvania, va pune bazele cosmonauticii mondiale? Această analogie, poate forţată, îmi era utilă pentru a mă încuraja.
   Terminând doctoratul, mi-am dat seama că mă aflu în faţa unui nou drum. Prea puţină lume înţelegea, intuia sau accepta noul domeniu. Trebuia adoptată o strategie prin care cunoştinţele de informatică medicală să fie răspândite printre medicii de la noi şi chiar printre cei care administrau şi conduceau sănătatea. Singura cale era să utilizez dorinţa de a realiza simpozioane a organizatorilor de sănătate şi sprijinul Laboratorului de informatică de la Cluj. Primul simpozion a fost organizat la Satu Mare, în 1977, a fost gândit, din primul moment, ca un eveniment itinerant, pentru a antrena şi a atrage cât mai multe judeţe din ţară. Curând, atmosfera creată în lumea medicală a făcut ca Academia de Ştiinţe Medicale să încheie un contract cu grupul nostru interdisciplinar.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.