Acasă » ACTUALITATE » OPINII
„Îl vom strecura în toate lucrările, ca pe un elefant făcut sandvici“
Dr. Virgil ENĂTESCU
vineri, 30 ianuarie 2015
Ca orice început, a fost plin de obstacole.
La vremea aceea, cine îşi dorea să facă cercetare medicală se lovea de lipsa
dotărilor şi a finanţării, un perete impenetrabil ce ne crea un decalaj
permanent în raport cu ţările avansate. M-am reorientat în psihiatrie. Acest
domeniu nou părea total diferit de restul medicinii, avea altă logică, alte
legi, alte căi de stabilire a diagnosticului. Dacă în celelalte ramuri medicale
puteai argumenta cu date obiective, aici intuiţia medicală avea ponderea maximă
în diagnostic. Mai alarmantă sau mai dificilă pentru mine, având deja formată gândirea
riguroasă a cercetătorului ştiinţific, era tocmai contradicţia uriaşă dintre
practica clinică psihiatrică şi volumele teoretice de semiologie care
argumentau diagnosticul. Colegii cu experienţă se orientau în câteva minute
asupra diagnosticului intuitiv prezumtiv. Abia după, verificau toate elementele
de semiologie, sonografie etc. Tratatele de psihiatrie constituiau mai degrabă
argumente pentru diagnosticul diferenţial, până acolo nu ofereau mai nimic. În
această situaţie, trebuia să îmi pun problema privind euristica medicală a
diagnosticului psihiatric. Faptul că, după un singur telefon, fără a vedea
pacientul, doar auzind o frază uzuală, medicul primar de la clinica de
psihiatrie din Cluj, dr. N. Schuster, a stabilit evoluţia diagnosticului însemna
că exista o altă cale de comunicare. Una nonverbală. Se deschidea o altă
perspectivă care impunea obiectivizarea şi analizarea comunicării nonverbale ca
semiologie intuitiv utilizată de adevăraţii profesionişti ai psihiatriei. În
fond, în aprecierea comunicării nonverbale stătea tot secretul experienţei
clinice. Pe de altă parte, comunicarea nonverbală avea şanse mult mai mari de a
fi obiectivizată, de a fi tradusă în mărimi electrice cu care să opereze
calculatorul. A fost momentul în care mi-am îndreptat atenţia spre traducerea
suportului fizic al semnalului nonverbal.
Pentru voce, era simplu. Erau analizate deja
fonogramele în două domenii: recunoaşterea mesajului verbal în cibernetică,
respectiv identificarea individului, a sursei vocii, în criminalistică. Variaţiile
de stare ale persoanei, cele care constituie materia primă necesară
diagnosticului, erau însă eliminate ca zgomot în ambele metode. Materialul pe
care ne doream noi să-l valorificăm era pentru ei gunoi. Era nevoie, aşadar, şi
de-o altă bază teoretică privind cercetarea. Se impunea să facem diferenţa
dintre substanţă, energie şi informaţie, dintre semnal şi semnificaţie, dintre
modelul ipotetic şi realitatea obiectivă.
Prelucram gunoiul domeniului lor
Încercările noastre întâmpinau foarte multă
rezistenţă. Şocul noutăţii era atât de mare, iar comparaţiile sau asemănările
aproape imposibile. Mai mult, cei care cunoşteau identificarea sursei (cei din
criminalistică) nu înţelegeau metodele noastre. Specialiştii în cibernetică,
cei care trebuiau să fie cei mai apropiaţi de noi în gândire, erau şocaţi, dacă
nu revoltaţi, că noi prelucram gunoiul domeniului lor şi nu aplicam metodele
lor.
În primii ani, modelul teoretic ne-a fost
refuzat spre publicare de mai multe foruri. Cel puţin o dată ne-au fost
returnate brevetele de invenţie. Însă nu ne-am oprit şi am persistat în aceeaşi
direcţie. Modelul teoretic al nivelurilor informaţionale ale psihicului a
primit chiar un nume, după o anecdotă tristă din acele timpuri. Şoarecele şi
elefantul au făcut cerere pentru paşaport şi viză în străinătate. Cei care dădeau
aprobările au făcut următorul raţionament: dacă şoarecele pleacă şi nu se mai întoarce,
pierdem doar câteva grame de carne. Dacă rămâne elefantul în afara ţării, se
pierd câteva tone şi toată lumea va observa. Aşa că a primit paşaport şi viză
numai şoarecele. Spre surpriza vameşilor, s-au trezit la graniţă cu şoarecele
ce ducea după el elefantul încadrat de două felii de pâine. „Ce-i cu matahala
asta?“, au întrebat vameşii. „Ce matahală? De ce vă legaţi de mine? Nu am voie
să-mi duc nici un sandvici?“.
Ideea era genială. Până va ajunge lumea să înţeleagă
modelul nostru teoretic, îl vom strecura în toate lucrările ca pe un elefant făcut
sandvici. De atunci, noi între noi spuneam „elefantul“ când ne refeream la
modelul nivelurilor informaţionale ale psihicului. Şi, culmea, metoda şoarecelui
a avut efectul scontat şi aşa s-a putut publica şi baza teoretică a domeniului
nostru.
Matematicienii
Acceptarea
noastră în lumea ştiinţifică a venit mai întâi din partea matematicienilor. Au
fost primii care au înţeles logica acestei cercetări. Pentru a mă verifica,
aveam nevoie de feedback. Prima persoană a fost prof. Oleg Aramă, căruia i-am
prezentat modelul de diagnostic în spaţiu N-dimensional pe care îl propuneam
noi. Semiologia obţinută de noi nu se
preta la aceleaşi raţionamente ca şi semiologia obţinută de medicină pe
parcursul evoluţiei ei milenare. Nu era vorba de un punct pe o axă. Nu era
vorba de un segment cu două limite pe o axă. Nu era vorba de o suprafaţă
cuprinsă între două axe, nici de un volum într-un sistem tridimensional. În
fond, trebuia făcută o apreciere pe un număr foarte mare de axe, deci un sistem
N-dimensional.
Prof. O. Aramă, impresionat de discuţiile
purtate cu mine, le-a relatat acad. prof. Tiberiu Popovici. Amândoi au
prezentat acad. prof. Gr. Moisil „fenomenul surprinzător”. Pentru mine,
surpriza a fost o invitaţie din partea Societăţii de Matematică a Academiei Române
la Simpozionul naţional de aplicare a matematicii în medicină, biologie,
farmacie şi sociologie. Când am prezentat modelul, folosind tabla şi creta, a
fost pentru prima dată când vedeam că toţi participanţii înţeleg ceea ce expun.
Mai mult, erau de acord cu ideile mele. Parcă am prins aripi. Se deschidea o
nouă direcţie pentru matematica aplicată în medicină. Nimeni nu a criticat
lucrarea, majoritatea erau entuziaşti.
A existat o singură întrebare. Ea venea de
la prof. Victor Săhleanu, şeful primei catedre de biofizică din România:
„Stimate coleg, am o singură întrebare. Când aţi început această cercetare, sau
chiar pe parcursul ei, v-aţi gândit să revoluţionaţi psihiatria sau, întâmplător,
aţi căzut pe această direcţie?“. Mi-am dat seama imediat că întrebarea era o
capcană. Dacă spuneai că ai vrut să schimbi psihiatria, dovedeai un delir de
grandoare. Eu chiar atunci învăţam psihiatria şi nici măcar nu eram confirmat
ca specialist. Pe de altă parte, nu puteam accepta nici că, din prostie, am
nimerit ca orbul Brăila. „Domnule profesor (titulatură ce, încă, se mai păstra
pentru medici), singura problemă pe care mi-am pus-o, în mod repetat, a fost
dacă mă aflu pe o direcţie de cercetare
utilă, eficientă, şi nu pe un drum înfundat sau pe o cale bătătorită de alţii.
M-a convins că sunt pe o direcţie bună opoziţia întâmpinată din partea celor ce
ar fi trebuit să mă înţeleagă primii“. Reacţia sălii a confirmat simpatia şi
amuzamentul celor care lucrau în domeniul cercetării şi întâmpinau aceleaşi
rezistenţe şi dificultăţi. Bineînţeles că un astfel de semnal m-a stimulat.
Fără referenţi în ţară
La noi în Satu Mare
exista un institut de cercetare şi proiectare privind utilajul minier (CEPROM).
Inginerii cercetători nu puteau să-şi publice munca, realizările lor erau
considerate secrete de stat. Le-am propus să lucrăm împreună în domeniul
medical. Ei dispuneau de aparatură, eu de idei, directorul institutului de gândire
„politică“. La sfatul lui, organizaţia de tineret a întreprinderii şi-a luat
angajamentul să sprijine spitalul cu ore de muncă de cercetare. Numai aşa, cu
un document semnat de director, am avut dreptul ani de zile să lucrăm după masă,
utilizând aparatura existentă.
Înscrierea la doctorat cu tema analizei
comunicării nonverbale în psihiatrie a fost un pas mare în oficializarea cercetării.
Prof. Eduard Pamfil de la Timişoara a acceptat să conducă această teză. Am avut
o surpriză când a trebuit să ne alegem referenţii. Prof. Pamfil a constatat că
nu existau în ţară specialişti care să accepte să fie referenţi pentru un
domeniu ce abia se năştea. Singura soluţie era să apelăm la foruri ştiinţifice
internaţionale, ale căror concluzii nu le-ar mai fi contrazis nimeni. Nu puteam
purta corespondenţă direct cu cercetătorii din Vest. Trebuia aşadar să-mi înscriu
subiectul tezei la mari congrese internaţionale.
O parte a tezei am trimis-o la Congresul
mondial de cibernetică şi sisteme generale (Bucureşti, 1975), o altă lucrare la
Congresul mondial de psihiatrie (Hawaii, 1967), iar alta la Congresul internaţional
de cibernetică (Namur, Belgia, 1976). Cele trei lucrări înscrise au fost
acceptate. Prima a fost publicată in
extenso în volumul Modern Trends in
Cybernetics and Systems, a doua a ocupat locul trei pe congres şi a fost
publicată în volum. Organizatorii Congresului mondial de psihiatrie mi-au
trimis invitaţie să particip pe cheltuiala lor.
Pionieratul
Probleme
au fost şi cu obţinerea brevetelor de invenţie. Acceptarea lor a fost imposibilă
deoarece nu existau termene de comparaţie în lumea tehnică. Nu era suficient că
subiectele erau şocante prin noutatea lor, autorul nici măcar nu era inginer,
ci medic. Cei de la OSIM nu aveau de unde să ştie volumul mare de muncă depus
de mine în domeniul tehnicii. Am adoptat o strategie care să faciliteze
acceptarea. Noua generaţie de brevete am făcut-o cu un inginer stagiar în
calculatoare. Chiar mai mult, l-am rugat pe prof. Pamfil ca, în unul dintre
brevete, să semneze alături de noi. Ştiam că prezenţa unui cadru universitar de
prestigiu va înlătura suspiciunea privind seriozitatea şi competenţa echipei.
Nici astăzi mulţi nu înţeleg că o diplomă sau un certificat de absolvire nu
garantează creativitate în noi domenii. Pionierii din ştiinţă au deschis noi
drumuri în cunoaştere fără predecesori. Mereu îmi veneau în minte, ca un fel de
scuză pentru cei care mă refuzau, întâmplările profesorului de fizică Hermann
Oberth de la Liceul şcolii militare de aviaţie de la Mediaş, care a vrut să-şi
dea doctoratul în rachete cu rază lungă de acţiune. Culmea, la Heidelberg a
fost refuzat, iar teza de doctorat a făcut-o la Universitatea din Cluj. El a
pus bazele rachetelor în trepte, care au fost aplicate de NASA în cosmonautică.
Cine putea să creadă că un profesor de provincie, din Transilvania, va pune
bazele cosmonauticii mondiale? Această analogie, poate forţată, îmi era utilă
pentru a mă încuraja.
Terminând
doctoratul, mi-am dat seama că mă aflu în faţa unui nou drum. Prea puţină lume înţelegea,
intuia sau accepta noul domeniu. Trebuia adoptată o strategie prin care cunoştinţele
de informatică medicală să fie răspândite printre medicii de la noi şi chiar
printre cei care administrau şi conduceau sănătatea. Singura cale era să
utilizez dorinţa de a realiza simpozioane a organizatorilor de sănătate şi
sprijinul Laboratorului de informatică de la Cluj. Primul simpozion a fost
organizat la Satu Mare, în 1977, a fost gândit, din primul moment, ca un
eveniment itinerant, pentru a antrena şi a atrage cât mai multe judeţe din ţară.
Curând, atmosfera creată în lumea medicală a făcut ca Academia de Ştiinţe
Medicale să încheie un contract cu grupul nostru interdisciplinar.
