Bătrâni. Bătrâni și bolnavi. Bătrâni,
bolnavi și dependenți de asistență. Oricâtă compasiune mi-ar trezi, medical,
patologia complexă a vârstnicului, îmi prilejuiește și trăiri complexe,
sentimente contradictorii și – nu rareori – frustrare asociată cu o profundă
dilemă etică. Mă gândesc că e o consecință a progresului, că omul trăiește mai
mult, supraviețuiește și prosperă până la vârste mai înaintate. Pe măsură ce
adună ani de viață, culege și roadele deciziilor anterioare. Apar probleme de
circulație. Apar complicații ale metabolismului. Îmbătrânirea omului vine și cu
îmbătrânirea creierului. Hrana pe care o mănânci, băutura pe care o bei,
tutunul pe care îl consumi, toate au facturi scadente. Toate erau considerate
inocențe ale culturii în ani mai de demult, când mureai, ades, înainte să afli
cum se poate trăi cu racilele stilului de viață. Dar multe lucruri care omorau,
demult, azi sunt rezolvabile. Am ajuns să practic medicină, să fac psihiatrie
într-o eră în care îngrijesc minți ale celui deja trăit îndelung, într-o
senectute presărată de mine antipersoană și cu experiențe-limită rezolvate fie
chirurgical, fie prin intervenție medicală complexă. Pun diagnostice care mai
de care mai variate. Unele sindroame sunt spectaculoase în prezentare, altele
subterane, absconse, elicitabile doar prin răbdare și iscusință. Pentru
majoritatea, am la îndemână un arsenal medicamentos limitat, care n-a fost
niciodată gândit pentru uz la vârste înaintate. Medicamentul respectiv se
bazează pe-o inimă indemnă, pe-un ficat sănătos, pe artere permeabile, pe
rinichi competenți. Un lux pe care nu-l ai în practica medicală cotidiană.
Către mine vin, hârbuiți, oameni care au
trecut prin fericirea anterioară de-a fi putut fi operați de lucruri
inoperabile până acum zeci de ani. O valvă nouă. O proteză pusă la șold.
Bypassuri. Stenturi. Pacemakere. Anastomoze. Colostome. Unii cu mai multă minte
decât creier. Alții cu prea puțin rămas din amândouă. Unii cu familia lângă.
Alții cu singurătate comorbidă.
Viață. Luptăm pentru viață. Luptăm pentru
prelungirea ei, pentru mecanica ei imediată. Și presupunem că, atâta timp cât
individul își păstrează autonomia, câtă vreme funcțiile vitale sunt perpetuate
și susținute, cât timp rămâne fracția de ejecție deasupra unei marje și
raportul ventilație/perfuzie favorabil sau cel puțin modest funcțional, cât
timp mai e diureză, cât timp e homeostazie, trăitul e sinonim trăirii. Da, e
viață. Dar ce viață e aceea? Doamnelor, domnilor, acest psihiatru nu are un
răspuns rezonabil. Căci eu îi văd pe împovărații de viață.
Pe Herbert Hendin l-am cunoscut în Armagh
City, în Irlanda de Nord, acum doisprezece ani. E născut în același an cu
bunica mea maternă – 1926. O mână de om, în aparență, luciditatea lui a lăsat o
impresie durabilă asupra minții mele în privința ciudățeniilor medicale pe care
le poți întâlni la apusul vieții, îndeosebi conceptul de „oboseală” (a se
deosebi de depresie) a vârstnicului. Există un moment, spune Hendin, când e
deja „prea mult”. Dar care e acel moment? Și cum ar trebui să intervină un
medic în asistarea omului la capătul drumului? Ar trebui să (mai) intervină
dincolo de un punct? Drumul se îngustează, devine un fir micronic pe care
mergem, până la punctul la care decidem că „nu se mai poate face nimic”, acel
„doamnă, luați-l(o) acasă” sau aprinsul lumânării. Există un moment când ar
trebui să ne oprim? Și care e acela?
De-a lungul anilor am discutat cu colegi
de-ai mei. Anesteziști, cardiologi, oncologi, medici de familie, ortopezi,
gastroenterologi, dar și stomatologi, specialiști în reabilitare medicală și,
nu în ultimul rând, experți în paliație. Pare că toți se pun de acord că
elementul-cheie al îngrijirii medicale spre capăt de drum trebuie să fie
alinarea suferinței (oricare ar fi ea), respectiv oferta demnității și a
decentei calități a vieții, scursă capilar la ieșirea din scenă. Idilic cum
sună pe alocuri, fapt e că nu e o idilă, cât deseori o dramă. Prilejuită tocmai
de avântul medical de prelungire, elongația vieții către cât mai departe.
Eu îmi fac datoria, de fiecare dată. Uite
aici medicamente de somn. Uite aici medicamente care să te ajute cu
halucinațiile pe care le ai, hipnagogic, hipnopompic. Uite aici
antidemențialele. Uite aici antidepresivele. Uite aici suportul ergoterapeutic.
Uite aici dialectica finelor și consilierea angoasei de moarte. Uite aici
înarmatul copiilor, al partenerului de viață, cu cele necesare pentru însoțitul
spre Styx cât încă mai e soare afară. Convingerea îmi este însă zdruncinată în
folosirea prea laxă a oricăreia dintre unelte, mai ales în acele situații
proxime limitei oricărei terapii. Pare că suntem șontorogi, orbi, în ce
înseamnă decuplarea de la uzul medicinii. Nu cred că scopul e să forțezi omul
să trăiască până viața devine imposibilă, dincolo de puterea unei pastile sau a
unei pompe sau a unei sonde nazogastrice.
Astfel că – departe de-a propune rezoluții
– invit cititorul la un moment de pauză. Admit că sufăr de impulsul eroismului,
dar cu fiecare an tinde să devină mai modest, mai introspect, mai pensativ cu
privire la condiția unui om. Mă uit la cazuri pe care le-am dus spre căderea
cortinei și la fiecare observ următorul paradox: în cele din urmă, punctul de
inflexiune nu e al omului care, treptat și indisolut, moare, cât al celorlalți
care, progresiv, se lasă convinși să-l lase din mâini, să-l lase să moară. Cei
care (se) lasă tind să fie mai puțin traumatizați decât cei care nutresc
convingerea că poți suspenda timpul și împiedica noaptea. Aceștia din urmă
continuă, și apoi, să sufere tartarul întrebărilor: oare se (mai) putea face
ceva? Oare am încercat tot? Oare ar mai fi putut trăi o zi, o lună, un an?
România nu are o dezbatere, încă, pe
marginea îngrijirilor bolnavului terminal. Cei trei piloni ai discuției:
respectul pentru autonomie, prioritizarea binelui și respectul legii sunt
departe de-a fi identificabili în practica de rutină. Între timp, ne continuăm
apăsările, ne presează continuările și ne bazăm pe un instinct samaritean fără
normă sau deliberarea parteneriatului.
