Poate că de la ea mi s-a tras. Și am rămas așa... în curent. Zonia, că așa îi spuneam bunică-mii, ieșise la pensie. Mă lua cu ea la piaţă în multe dimineţi. Îndată ce ne apropiam de tarabe, câte o femeie venea spre noi, veselă și cu o atitudine cuviincioasă: „Săru’ mâna, coană moașă!” Și apoi alta, mai încolo. Și pe Strada Mare, încă una. Cu fiecare stătea de vorbă. Pe unele și le amintea, ba chiar le zicea pe nume. Nu înţelegeam eu ce e cu dragul acesta de „coana moașă”. Mi-am dat seama ce e cu moșitul abia mai târziu. Când mi s-a născut, la început vag, mai apoi extrem de conturat, o poruncă: „să nu urăști”.
Fiindcă Maternitatea din Tecuci îmi era familiară din vremea când abia mergeam, i-am trecut pragul încă din primele luni de studenţie. Mă cunoșteau toţi vecinii, doar eu nu m-am mai recunoscut, și după multe luni în care deprinsesem cele ale moșitului, mi-am strâns umerii și am trecut strâmtoarea, angajându-mă înspre aleea ce traversa curtea spitalului către Secţia de Chirurgie. Și, ca orice drumaș, am întrebat pe cine mi-a ieșit în cale despre șeful secţiei. Multe poveţe și îndrumări am primit, însă una mi-a rămas înfiptă și acum în carnea minţii: „Fii atent, că doctorul Teodorescu e ţigan! Chirurg bun, da’ ţigan!” Păcat... la acea vreme nu știam, că i-aș fi cântat acelei doamnei asistente, „româncă, albă, superioară”.
Ce datorez eu întâlnirii cu doctorul Teodorescu e bine cunoscut în spaţiul medical românesc. Se știe că nu făcea diferenţe între pacienţi și că li se adresa infirmierelor și brancardierilor mereu cu „doamnă” și „domnule”. Când nu aveau cu ce să-l atace, unii șopteau pe la colţuri: „Ăsta i-a operat pe toţi ţiganii din Toflea și Brăhășești”. Și, în perioada dură cât s-a aflat în arest și, mai apoi, în lungul și obositorul proces penal, am văzut cum unora dintre pacienţi de etnie romă, care se prezentau la spital, le era încălcat dreptul la egalitate. Când, la un raport de gardă, am întrebat de ce se externase așa de rapid un bolnav, mi s-a răspuns ironic, cu o privire oblică: „Dacă-ţi plac așa de mult ţiganii, ia-l pe ăsta acasă și culcă-l în pat cu tine!”
Ajunsesem medic și, tot la chirurgia tecuceană, într-o seară, când eram de gardă, o femeie bate la ușă și intră plângând în cabinet: „Domnu’ doctor, dacă aș putea, mi-aș albi copilu’, să aibă și el noroc în viaţa asta!” Acum, după ce i-am citit cărţile lui Toni Morison, prima femeie „de culoare” distinsă cu Premiul Nobel pentru Literatură, înţeleg mai bine vorbele sărmanei mame. Culoarea pielii era crucea pe care avea să o poarte și copilul ei mereu, dar în spital mai aspră-i era apăsarea.
Un episod ieșean adaugă sabie scalpelului. Eram de acum stagiar și internasem un pacient cu patologie severă. Șeful gărzii s-a cam strâmbat la mine și a fost extrem de direct: „Să găsești tu, pentru ăsta, pe cineva să-l opereze! Nu vreau să vină ţiganii cu iataganul după mine prin clinică, dacă evoluează nasol!” L-a operat cineva și n-a fost nevoie ca vreun fierar să pregătească lama katanei. Se pare că ceea ce pentru unii e situaţional, să simtă în celălalt o agresivitate potenţială, pentru alţii este caracterial.
Nu știu dacă sunt funcţionale sancţiunile disuasive, dacă vreun simpozion despre fascinaţia diferenţei poate schimba convingeri, dacă frica de alteritate produce rezervoare de venin, dar am înţeles că mulţi etnici trăiesc din privirile celorlalţi, că superioritatea lor afișată îi chircește interior, că preferă deghizarea la întâlnirea cu majoritarul nepomădat, că li se transmite direct și indirect să se consacre definitiv meseriilor „de jos” și că pot spera cel mult a deveni infirmieri sau brancardieri. Iar dacă vreunul ajunge doctor, acela nu-i decât „un ţigan descurcăreţ” sau „un ţigan cult” – cum îi mai spuneau unii scriitori ieșeni doctorului Constantin Teodorescu.
Ajung să fie „familii de cârtiţe”, să fie victime sau vinovaţi. „Ne-am retras din lume, nu am mai crezut în nimic și ne-am prăbușit în noi înșine, cu capul sub pământ, mereu ferindu-ne”, așa nota o bătrânică într-un jurnal. (Sacha Batthyany, Ce-are asta de-a face cu mine. Povestea familiei mele, Editura Publica, București, 2016, p. 32) O femeie care, asemenea multor etnici, a simţit cum se accentuează distanţa. Și nimeni nu o invita să se apropie.