Doamnă,
nu e de lăsat acasă! Domnule, e grav, înţelegeţi că nu ne asumăm, dacă îl luaţi,
o să-l aveţi pe conştiinţă. Trebuie tratat, nu vedeţi? E agitat, e bolnav, mamă,
nu înţelegi, tată, că e psihotic, lasă că matale simţi că-l poţi domoli cu
vorba, riscă să dea în cap cuiva, dumneavoastră sau unuia de pe stradă. Dar
oamenii se sperie. Se sperie când văd camera de gardă, când văd că trebuie să-şi
lase copilul, fratele, părintele lângă alţii pe care, culmea, îi văd mai
bolnavi chiar atunci când nu sunt. Nu vor să-şi vadă omul drag tranchilizat,
legumizat, „contenţionat chimic“. Şi, din nou, are loc schimbul ciudat de
replici. De data asta medicul e înfrânt: „Subsemnatul x, cu CNP y, carte de
identitate serie, număr, declar că am luat la cunoştinţă riscurile care decurg
din refuzul tratamentului“. Apoi pleacă înapoi de unde-au venit, din ivitul
ignoranţei.
Ce
se întâmplă după, e previzibil. Oameni mor. Oameni suferă. Oameni care se află
pe muchia de cuţit a unei ciudăţenii legale, în care, lipsiţi de instrumente, şi
unii şi ceilalţi ridică din umeri. Realitatea juridică – şi particularizez la
bolnavul psihic, deşi se aplică la orice alt caz – e următoarea: prin Legea
46/2003, art. 13, pacientul „are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie
medicală, asumându-şi în scris răspunderea pentru decizia sa; consecinţele
refuzului sau opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului“. Pe de
altă parte, prin Legea 487/2002, republicată şi amendată în 2012, la art. 39,
alin. 1, se stabileşte că „persoanelor internate li se poate restricţiona
libertatea de mişcare, prin folosirea unor mijloace adecvate, pentru a salva de
la un pericol real şi concret viaţa, integritatea corporală ori sănătatea lor
ori a altei persoane“. La art. 40 aflăm că, alternativ contenţionării, se poate
folosi izolarea temporară în vederea protejării pacientului, dacă prezintă un
pericol pentru el însuşi sau pentru alţii.
Art.
45, mai rar invocat, precizează: „Persoana cu capacitatea deplină de exerciţiu şi
cu capacitatea psihică păstrată, care urmează a fi supusă unui tratament
medical, are dreptul de a desemna ca reprezentant convenţional o persoană cu
capacitate deplină de exerciţiu, care să o asiste sau să o reprezinte pe durata
tratamentului medical“. Acest reprezentant convenţional are prerogative
limitate, legate de internare şi tratamentul medical al pacientului, inclusiv
drepturile acestuia pe durata internării. Reprezentantul convenţional poate fi
înlocuit de pacient (dacă „sănătatea o permite“), dacă se instituie un reprezentant
legal sau dacă medicul „suspectează existenţa unor interese contrare între
pacient şi reprezentantul său legal ori convenţional“ (art. 31).
Dramatic
este că această convenţie nu are ramificaţii juridice, nu comportă răspundere
odată terminată internarea şi nu e totuna cu instituirea legală a
tutelei/curatelei. Mai mult, nu ştim cum e stabilită competenţa psihică a
reprezentantului convenţional ori a celui legal. Carevasăzică, reprezentantul
convenţional nu poate fi tras la răspundere cu privire la sănătatea celui
reprezentat odată încheiat actul medical de etapă.
Mai
mult, curatorul, cel care ajunge, prin prevederile Codului Civil (art. 178
NCC), să vegheze la respectarea drepturilor medicale ale persoanei care nu şi
le poate exercita, nu este în acelaşi timp sancţionabil dacă, prin neglijenţă
sau incompetenţă care să nu intre în sfera capacităţii de exerciţiu (altfel
spus, prin lipsă de educaţie), eşuează în a ocroti pacientul. Vorbim de bătrâni
care nu-şi vor lua medicamentele, vorbim de persoane dizabilitate (prin
schizofrenie, prin autism, prin retard psihomotor, prin demenţă), care, chiar
dacă sunt în grija cuiva, nu pot fi decât în cazuri extreme reevaluate de
Autoritatea Tutelară. E o învălmăşeală îngrozitoare, o gaură în sistem prin
care scapă în neant inacceptabil de multe persoane pentru care statul român
garantează constituţional (art. 34) accesul la sănătate.
Această
gaură are nevoie să fie închisă prin reglementarea mai bună a obligaţiilor reprezentantului covenţional sau ale
curatorului, dincolo de consimţământ informat, şi, finalmente, ale Autorităţii
Tutelare. Cui îi aparţin, în cele din urmă, pacienţii care nu au competenţa
psihică de-a refuza un tratament medical? Sau care îl refuză pe motive
religioase sau de altă natură non-medicală, periclitându-şi sănătatea ori viaţa?
Cât poate pedala medicul, până când se poate ascunde în spatele dreptului
omului de-a nu consimţi o intervenţie medicală pentru o boală ameninţătoare de
viaţă, drept impus fie prin semnătură, fie prin reprezentant? Dilema etică e
strâmb aşezată legal şi canoanele sunt dubioase. Singurul instrument al
profesionistului, prin aceeaşi obscură Lege 46, este că „dacă pacientul nu îşi
poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie medicală de urgenţă,
personalul medical are dreptul să deducă acordul pacientului printr-o exprimare
anterioară a voinţei“. Nu ştim nimic despre cum se face această „exprimare
anterioară a voinţei“, nu ştim în ce formă poate fi ea exprimată. Verbal? Scris
pe foaie velină? Aidoma, la art. 16 din Legea 46, unde se aduce aminte de
reprezentarea legală, formularea implicării pacientului incapacitat din punctul
de vedere al capacităţii lui psihice „atât cât îi permite capacitatea de înţelegere“
e obtuză şi, pe fondul celor spuse mai sus, aberantă.
Cât
ne „permite“ nouă capacitatea de înţelegere în privinţa bolnavului în impas de
a-şi exprima voinţa faţă de actul medical? Şi unde sunt oamenii care să
reformeze mizeria legală, ghemul de maţe exprimat mai sus?
