Teritoriul delimitat istoric şi geografic
între Dunăre (la sud) şi râurile Tisa (la vest) şi Mureş (la nord) este
cunoscut din secolul XVIII sub numele de Banat. Capitala Banatului românesc
este oraşul Timişoara, a cărui atestare documentară este în scrierile
istoriografului Ptolemeu, în secolul II î. Hr., sub denumirea de Zambara, loc
aproximativ în care romanii au ridicat aşezarea Tibiscum din Dacia Ripensis.
Într-un document al regelui Andrei al II-lea, în anul 1212, este pomenit
castrul Temesensis.
În 1552, Banatul şi Timişoara cad sub ocupaţia
Imperiului Otoman, unde vor rămâne pentru 164 de ani. În 1716, Timişoara a fost
eliberată de sub turci de trupele conduse de principele Eugen de Savoia.
Viaţa medicală din Banat a cunoscut
modificări importante după apariţia legii aulice din 1725 şi 1770 (Normativum
Generale Re Sanitas). În Banat apar pentru prima oară medici cu diplomă şi
tipărituri cu caracter medical în limba română cu litere chirilice.
În secolul XVIII au luat fiinţă la Timişoara
trei spitale. Cel mai important a fost cel construit ca spital public sau
comunal, menţionat în documentele din acea perioadă ca Spitalul Cetăţii Timişoara.
În acest spital au lucrat chirurgi foarte bine pregătiţi, cu studii la Viena,
dar care au practicat şi intervenţii de ortopedie şi mai ales de traumatologie.
La sfârşitul secolului XIX se produc două
evenimente importante: dr. Geza Lichtsheidel a introdus tehnica osteosintezei
metalice în fracturile de claviculă, precum şi extensia continuă în fracturile
de femur. De asemenea, dr. Gedeon Bacsi a avut preocupări pentru leziunile
traumatice produse în cadrul accidentelor de sport.
La 40 km de Timişoara se află cel mai
vestic oraş din România. Este vorba de Jimbolia, cunoscut în secolul XIX sub
denumirea de Zsombolya. În această localitate s-a deschis, la 15 noiembrie
1896, spitalul teritorial. Conducerea secţiei de chirurgie, cu 100 de paturi, a
fost preluată de un mare chirurg, dr. Karl Diel. El a studiat la Facultatea de
Medicină din Budapesta în perioada 1872–1878, unde a şi practicat mai mulţi
ani, revenind apoi în oraşul său natal, unde a lucrat toată viaţa. Dr. Karl
Diel avea pacienţi din toată ţara, iar paleta intervenţiilor chirurgicale era
foarte vastă.
În registrele operatorii
din acele vremuri sunt menţionate peste 50.000 de operaţii efectuate în
perioada activităţii sale, lucru excepţional pentru un chirurg din acele
vremuri.
Din raportul de activitate redactat în anul 1911 de dr. Karl Diel am reţinut
că acesta a efectuat o serie de intervenţii chirurgicale ortopedice şi că
practica în mod curent reduceri şi imobilizări în aparate gipsate.
La pagina 11 sunt menţionate reducerea ortopedică a fracturilor de radius şi
cubitus, a luxaţiilor de umăr şi cot. La pagina 12 sunt înregistrate de
intervenţii pe os cum ar fi: necrectomia în osteomielita cronică de tibie sau
femur, incizia artritelor septice de genunchi, osteosinteza în fracturile de
rotulă, amputaţii de coapsă. Practica, de asemenea, corecţia piciorului strâmb
congenital prin alungirea tendonului lui Achile, tratamentul chirurgical al
morbului lui Pott, precum şi în tumori maligne.
Raportul evidenţiază preocupările lui Karl
Diel pentru deviaţiile coloanei vertebrale (cifoze, scolioze), care erau
tratate prin imobilizare cu aparate gipsate.
La începutul secolului XX, tot în Jimbolia, funcţiona cabinetul lui Peter
Schwartz, care se intitula „Bandajist şi ortopedist“. Dintr-un pliant publicitar
din 1911, am aflat că acesta aplica aparate gipsate, proteze pentru membrul
inferior şi superior, corsete pentru deviaţiile coloanei vertebrale, precum şi
diverse bandaje pentru herniile inghinale şi ombilicale. Interesant este că în
acest pliant e prezentată şi lista de preţuri.
În Timişoara, după Primul Război Mondial, şi-a
început activitatea, într-un cabinet privat în Piaţa Sf. Gheorghe, dr. Nikolaus
Hoffmann, chirurg ortoped de origine austriacă. În 1925, dr. Nikolaus Hoffmann
tipărea un pliant publicitar realizat la Tipografia Şvabilor Bănăţeni, în condiţii
grafice excelente.
Din acest document aflat în posesia noastră
rezultă că la cabinetul doctorului Hoffmann se practicau tratamente ortopedice
pentru o gamă largă de afecţiuni: luxaţia congenitală de şold, scolioze,
cifoze, picior strâmb congenital, TBC osteoarticular, cura chirurgicală a
halluxului valgus, etc. Cabinetul dispunea de un serviciu de radiologie şi de
un atelier de corsete şi proteze.
Pe baza acestor documente, putem afirma că dr. Nikolaus Hoffmann, primul
chirurg ortoped calificat din Banat, este cel care a pus bazele specialităţii
noastre în Timişoara.
În „Marea carte de adrese a Timişoarei“ din 1938 am întâlnit numele
medicului Kakuk Ioan, ortoped, ce deţinea un sanatoriu privat pe bd. C. D.
Loga.
În perioada interbelică, urgenţele traumatologice erau rezolvate la secţia
de chirurgie a Spitalului Public Orăşenesc şi, mai ales, la Spitalul Bega,
condus la început de dr. Aurel Cândea, apoi de dr. Ion Mureşean. Astfel de
preocupări s-au regăsit în articole ştiinţifice sau comunicări. Menţionăm în
acest sens articolul „Un caz de luxaţie supraglenoidiană veche de umăr,
complicată de un osteom periarticular“, scris de conf. dr. Pius Brânzeu şi dr.
L. Roth. Acest articol a apărut în Franţa, într-o revistă de mare prestigiu, Revue
d’Orthopédie (1947).
În 1945, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost înfiinţată, la
Timişoara, Facultatea de Medicină. În 1950, ortopedia şi traumatologia se
separă de chirurgie, funcţionând într-o clădire proprie, cu 30 de paturi.
Aceasta a fost condusă de prof. dr. doc. Dan Berceanu (1893–1984), provenit de
la Facultatea de Medicină din Bucureşti.
Profesorul Berceanu şi-a început activitatea ca asistent universitar la
catedra de anatomie topografică şi chirurgicală, fiind în paralel chirurg la
Sanatoriul de Chirurgie din Bucureşti. El a fost un cunoscut anatomist, primul
care a descris ganglionii limfatici ai apendicelui, mai sus de unghiul
iliocecal, şi existenţa unei căi limfatice directe şi neîntrerupte în regiunea
gastro-duodeno-pancreatică. În studiul căilor limfatice, a folosit două
procedee personale pentru limpezirea pieselor, şi anume uleiul de cedru şi
colorarea cu prontozină. La propunerea consiliului profesoral, a fost trimis în
Franţa, între 1924 şi 1927, pentru specializare. A lucrat la început ca
asistent benevol la clinica de chirurgie a Spitalului Cochin din Paris, apoi,
la propunerea profesorului Pierre Delbet şi cu aprobarea consiliului profesoral
al Facultăţii de Medicină din Paris, a fost numit asistent oficial cu titlul de„assistent étranger“. În acelaşi timp, a lucrat ca asistent voluntar la
catedra de anatomie descriptivă şi chirurgicală (şef de catedră – prof. dr.
Bernard Cuenico şi prof. ag. Henri Rouviere).
În această perioadă, a desfăşurat o intensă
activitate de cercetare ştiinţifică, începând un studiu experimental privind
efectele vaccinului Delbet asupra organelor, sistemului reticulo-histiocitar şi
sângelui periferic. Astfel, reuşeşte să pună în evidenţă, prin cercetări
histologice şi biochimice minuţioase, originea unei celule reactive de la
nivelul SRH, cu proprietăţi secretorii, denumite de Dan Berceanu diacrizocit.
Reîntors în ţară, a devenit, în 1941, profesor la Facultatea de Medicină
din Bucureşti. În septembrie 1942 îşi încetează activitatea didactică, deoarece
este mobilizat pe front, fiind numit medic primar chirurg şef, şi preia comanda
Spitalului Militar din Sinaia. Acolo a organizat şi a pus în funcţiune un
spital cu 450 de paturi, ce a rămas activ până în anul 1948. În 1943, spitalul
a fost vizitat de o delegaţie a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii. A
fost apreciat atunci modul de îngrijire a pacienţilor americani, aşa cum
rezultă dintr-un document din decembrie 1943.
De asemenea, trebuie apreciată maniera în
care slujitorul lui Hipocrate – profesorul Dan Berceanu – a tratat toţi pacienţii,
răniţi de război sau prizonieri, indiferent de naţionalitate şi religie
(americani, englezi, germani sau ruşi).
Prof. dr. doc. Dan Berceanu, fondatorul clinicii de ortopedie şi
traumatologie din Timişoara, a reuşit să îmbine remarcabile calităţi de
anatomist şi chirurg, de cercetător şi fin clinician.
A fost un intelectual cu o cultură enciclopedică, un mare amator de
literatură, teatru, muzică şi pictură. Profesorul Berceanu s-a stins din viaţă
la Timişoara, la 8 ianuarie 1984, la vârsta de 91 de ani.
