Aveau dreptul să pășească în afara locuinţei pentru chestiuni urgente și să deschidă curierului. Chiar și dacă erau mai rotofei de la o zi la alta, cu mai multe surse de informaţie în jur, tot li s-a părut că trăiesc o experienţă de recluziune, se simţeau ca în temniţă.

Până și norvegianului închis la Halden, o închisoare care s-ar putea oricând numi hotel de lux, i se pare că oricât de umană este atmosfera, oricât de aproape de normal este viaţa, în spatele unei porţi închise ești deposedat de cel mai nepreţuit dar al vieţii: libertatea.

În anul 1997 am putut cunoaște direct ostilitatea unor spaţii care l-au reţinut pe unul dintre medicii pentru care instanţele au dispus și impus diverse forme de arest, deloc sigure și decente.

Am putut observa transformarea care s-a produs în interiorul acelui medic, acuzat și judecat pentru luare de mită, după ce a trecut dintr-un spaţiu în altul, de la un tip de uniformă la alt tip.

După multă vreme am înţeles cât de importantă poate să fie relaţia dintre spaţiul construit și eticile reabilitării și reintegrării.

Când privesc imagini dintr-un penitenciar gândul mă duce la ideea că arhitectura și designul închisorilor, dacă ar exista politici în acest sens, dar și suport financiar, pot favoriza păstrarea contactului celor reţinuţi cu familia, munca, educaţia, activităţile spirituale, mișcarea și pot sprijini redobândirea demnităţii persoanei.

Închisorile, ca toate centrele pentru persoane vulnerabile, trebuie să fie acolo unde se află oamenii și nicidecum în zonele periferice ale orașelor.

Recent, am fost martor la nemulţumirea unor tineri, mutaţi într-un cartier în care exista un cămin de bătrâni. Nu vedeau cu ochi buni plasarea într-un cadru urban a acelui centru.

Cât de departe ar trebui să-i izolăm pe oamenii care au greșit, care au îmbătrânit sau pe copiii care au fost părăsiţi de părinţi? Sunt aceste categorii de persoane asemenea unor virusuri care trebuie izolate îndărătul unor ziduri opresive, undeva departe?

Viaţa românilor în casele devenite spaţii securizate a părut similară aceleia din unele facilităţi corecţionale. Mulţi priveau clădirile în care-și zăreau vecinii ca pe niște edificii punitive. Fiecare român își schiţa săptămânal alt scenariu al locuirii și încerca să îl pună în act.

Raphael Sperry, arhitect și profesor, vorbind despre arhitectura corecţională, susţinea că nu se poate rezolva încarcerarea punând prizonierii în cuști mai frumoase. Tot așa și domiciliul înfrumuseţat, dar forţat, nu este decât un spaţiu represiv emoţional, un depozit de oameni.

Interiorul unui dormitor de închisoare sau apartamentul dintr-un bloc depersonalizat și uniformizat, ambele au fost concepute pe principiul de îngrădire a locuirii și de diminuare a posibilităţilor de individualizare.

Experienţa comunistă, dublată de experienţa pandemică ar trebui să ne îndemne să ne orientăm înspre proiectarea de spaţii care afirmă viaţa, să trecem de la o arhitectură antiseptică înspre o „arhitectură a
speranţei”.