Am scris, de-a lungul anilor, multe
articole despre sinucidere. Într-o bună măsură, le-am gândit dintr-o nevoie de
igienă mentală, pornirea de-a așeza subiectul la masa dezbaterii, acolo unde
mi-a părut că discutăm prea puțin, prea suficient, prea desprins de ancora
realității empirice. Comportamentul suicidar, cu toată aura lui de enigmă, a
avut parte în ultimul secol de o atenție perpetuă din partea comunității de
cercetare – ce-i drept, insuficient aplicată la nivelul practicilor curente.
Năravuri culturale, folclor abundent și pulsiuni transferențiale fac din
domeniul acesta unul al damnaților, fie că vorbim de victime, de agresori sau
chiar de cei ce îndrăznesc să cerceteze lăuntric fenomenologia lui. Ai zice că
oamenii n-au nevoie de adevăr în privința suicidului. Preferă mitologia.
Opțiunea autolitică, descărcată de mistic, apare drept una de-a dreptul
mecanicistă, omonimă devenirii omului ca unitate, deci banal. De vreme ce
gândesc, de vreme ce asta implică ființarea mea, dacă gândesc să încetez din
existență poate avea o valoare rațională de adevăr. Pentru că pot s-o fac, dacă
am motive, de ce n-aș face-o? Sunt stăpânul propriului castel.
Mult mai greu stăruie relația dintre suicid
și boală, sau suicidul ca boală. Și încă și mai dificil apare ideea durerii
psihice, corolar al mecanismului de boală. Inevitabil, diverși cunoscuți de-ai
mei, de fiecare dată când un caz de sinucidere e transmis de presă, încep să-mi
deruleze aceleași platitudini. Prima dintre ele – că un astfel de gest poate fi
judecat moral, deci că sinuciderea e un gest de lașitate. Puțini știu că,
magnetic, pentru suicidar, precauția în a-ți lua viața e considerată lașă, doar
moartea îți dă curaj. O alta e că să te omori e o formă de egoism, aidoma
condamnabilă moral. N-are a face că sunt multe instanțe în care sinucisul a
acționat dintr-un profund simț al altruismului, așa cum rezultă din nenumărate
bilete de adio. S-a considerat o povară pentru cei dragi. Majoritatea își cer
iertare în ultimul paragraf al cărții minții. Indubitabil promisiunea
exitusului e că, prin radicalul gestului, rezolvă o problemă de nerezolvat.
Curios este că, după toți acești ani de
când practic suicidologia, încă n-am întâlnit măcar o situație în care moartea
cuiva să rezolve ceva, cu excepția acelor cazuri unde sinuciderea a grăbit
finalul, altfel previzibil, și prin asta poți propune că a scutit persoana de o
formă poate inutilă de suferință (în situații terminale, în condiții extreme de
viață, detenție, degradare a condiției umane etc). Zdrobitor de des însă,
efectul seismic al unei morți autoprovocate generează oroare, angoasă și
disipează, ca un nor toxic, culpă, rușine și remușcare în proxima comunitate a
celui decedat. Afli că, spre deosebire de orice alt fel de moarte, moartea prin
deliberare aruncă proximii într-un calvar al întrebărilor despre contribuția
lor la asta. Afli că, dintr-o dată, își asumă rolul interactiv în viața
decedatului și rolul este unul de păstrător. Nicăieri în psihiatrie nu observi
mai acut conturul interpersonal al relațiilor, când hârtia de turnesol e
uciderea de sine. Contopiți, călău și salvator, agresor și victimă împing
conștiințele adiacente către o cotropire de sine în portativ circumflex. Ce-aș
fi putut să fac? Ce-aș fi putut să zic? Cum aș fi putut să procedez încât să nu
ajungem aici?
Toate sunt întrebări care înșurubează om cu
persoană în orice zi obișnuită, în zgomotul de fond al umanității conștiente de
sine în spațiul concret. Dar suicidul nu are, în afară de moarte, nimic
concret. E la fel de abstract precum premergătorii lui, o stanță supranumerară,
o emergență în lanțul inefabil al modelului sumativ, diatetic suicidar, calea
comună și, aparent, cu sens unic.
Cât de mulți oameni supraviețuiesc
suicidului ca fenomen? Trebuie spus că majoritatea. În fapt, mortalitatea la
cei cu suicid e mai mică decât, să zicem, la cei care dezvoltă complicații prin
rujeolă sau hipertensiune. Dacă șapte din zece oameni au cel puțin o dată în
viață un gând despre suicid și din ei poate doar unul se gândește mai serios,
dintr-o sută de oameni doar zece vor face vreodată un minim gest de
autovătămare. Dintre ei, doar unul va face unul serios, cu consecințe medicale.
Și din o sută de oameni care fac o tentativă de suicid, doar unul-doi vor
deceda. Deci foarte puțin. În România, letalitatea prin suicid e cam de 13
persoane la suta de mii de locuitori, conform datelor OMS. Dar uite cât de
curioasă e matematica. Nu-i vedem pe toți, cât doar fovea fenomenului. Într-un
an avem zeci de mii de tentative de suicid. Și, drept urmare, nu facem mai
nimic pentru o comunitate gravitațională agresiunii de sine care nu se numără
în decese anual, cât în vieți bântuite de umbră. Și ordinul lor e mult mai
mare.
Una din constatările empirice ale unui
coleg de-al meu de la Universitatea McGill, în grupul de studiu al
comportamentului suicidar, prin autopsii psihologice, a fost că moartea
majorității decedaților survenise rapid în istoricul de depresie al persoanei1.
Asta l-a făcut chiar să lanseze ipoteza că s-ar putea să existe o diferență
remarcabilă între cei care mor prin suicid, comparativ cu cei care trăiesc cu
suicidalitate. Genetica autolizei continuă să ne eludeze și efortul de-a găsi
„gena sinuciderii” până acum n-a avut niciun succes. Alte eforturi de prevenție
a suicidului, însoțite de succes, s-au bazat nicidecum pe comportamentul
omului, ci pe accesul la metodă. Spre exemplu, în Coreea de Sud2,
după eliminarea unui pesticid de pe piață, numărul sinuciderilor a scăzut
remarcabil. Screeningul pentru suicidalitate, de asemenea, scade frecvența
morților prevenibile (nu știm dacă toate), mai ales când pui întrebări despre
suicid în camera de gardă3, când omul a venit la spital pentru
probleme oarecare. Avem o puzderie de factori de mediu, modificabili, pe care
i-am putea adresa încât să salvăm, practic, vieți. Dar, în cele din urmă,
sinucideri vor continua să se întâmple. Știm asta pentru că, deși vag definită,
populația celor care inevitabil vor deceda prin suicid este acolo, nucleul
fierbinte al fenomenului, implacabil de psihiatria pe care, astăzi, o
practicăm. Și, probabil, e ascuns în amestecul genă-mediu care ne amprentează
încă de la primele diviziuni celulare. Acești câțiva „supersuicidari” ocupă
nopțile, gândurile unei mici armate de oameni de știință. Propun că, pe undeva,
dincolo de atracția fenomenului însuși, asta are puțină relevanță pentru rest.
Mult mai interesanți sunt „infrasuicidarii”, cei care supraviețuiesc cu suicid
timp de mulți ani, cei care găsesc mecanisme de reziliență, imunitate,
interactivitate cu chemarea din beznă. Spre ei ar trebui să meargă mai mult
interes. Problema deci nu e neapărat ce a omorât-o pe victima unei sinucideri.
Curiozitatea ar trebui să fie ce anume a ajutat-o pe următoarea potențială
victimă să mai vadă ziua de mâine.
