La începutul
acestui an, s-au aniversat 60 de ani de la înfiinţarea primului institut de geriatrie din lume, sexagenarul de azi Institut Naţional de Geriatrie şi
Gerontologie „Ana Aslan“. Institutul a luat fiinţă la 22 ianuarie 1952,
conducerea fiind încredinţată de la început marii doamne a geriatriei şi
gerontologiei româneşti şi internaţionale, prof.
dr. Ana Aslan. Ideea necesităţii unui institut apăruse în anii ’40, graţie
preocupărilor şi activităţilor de studiu şi cercetare a îmbătrânirii şi bătrâneţii,
a unui grup de personalităţi atrase către această nouă disciplină care se
impunea de prof. dr. C. I. Parhon,
savant multivalent, creator de Şcoli de medicină şi fondator de instituţii –
biolog, neurolog, psihiatru, endocrinolog, gerontolog; de fapt, contribuţii româneşti
la dezvoltarea gerontologiei, chiar pe plan mondial, se materializaseră încă
din anii ’30, graţie cercetărilor altei mari personalităţi a şcolii de medicină
româneşti, savantul neurolog, prof. dr.
Gheorghe Marinescu, ale cărui cercetări privind mecanismele îmbătrânirii şi
ale creierului sunt recunoscute şi consacrate pe plan internaţional.
În
menţionaţii ani ’40, mai multe demersuri succesive şi insistente aveau să atragă
atenţia autorităţilor, lumii academice şi să pregătească naşterea unui institut
destinat cercetării unei problematici devenite din ce în ce mai actuală, aceea
a îmbătrânirii şi a identificării soluţiilor de întârziere a procesului, de
ameliorare a sănătăţii vârstnicilor, a calităţii vieţii şi a protecţiei
sociale.
În
1948, profesorul Parhon introduce în planul de cercetări al Academiei Române
studiul bătrâneţii, constituind un colectiv de cercetători care se afirmaseră
prin preocupările şi studiile privind îmbătrânirea şi bătrâneţea: Ana Aslan
(viitoarea conducătoare a institutului era angajată încă înainte de înfiinţarea
acestuia în cercetările geronto-geriatrice şi în afirmarea acestui nou
domeniu), Marcela Pitiş, Eugen Macovski, D. Postelnicu, G. Werner. Intuind
valoarea Anei Aslan şi dedicarea sa către cercetarea îmbătrânirii, profesorul
Parhon intervine la Ministerul Sănătăţii pentru aducerea sa în Bucureşti, în
vederea pregătirii pentru încredinţarea conducerii viitorului institut. Ana
Aslan era profesor de clinică medicală la Institutul de Medicină Timişoara şi
transferul său se aprobă la nici trei săptămâni de la solicitare, 14 octombrie
1949, fiind încadrată ca şefă de secţie la Institutul de Endocrinologie. În
acelaşi an, un grup de cercetători prestigioşi, în frunte cu C. I. Parhon,
format din Şt. M. Milcu, Marcela Pitiş şi Ana Aslan, începe cercetările la Căminul
de bătrâni „I. C. Frimu“ din strada Mânăstirea Căldăruşani, o clădire construită
în acelaşi scop, al îngrijirii bătrânilor, la iniţiativa Regelui Carol I şi a
Reginei Elisabeta. Trei ani mai târziu, în 1952, clădirea va deveni sediul
Institutului de Geriatrie.
Două
evenimente internaţionale care au avut loc la vremea respectivă aveau să atragă
atenţia asupra necesităţii fundamentării şi organizării preocupărilor privind îmbătrânirea,
proces complex multidimensional, care nu mai putea fi ignorat: Primul Congres
Mondial de Gerontologie şi înfiinţarea Asociaţiei Internaţionale de
Gerontologie (AIG) în acelaşi an, 1950; România avea să reacţioneze cu
repeziciune la conştientizarea acestei realităţi şi necesităţi, înfiinţând,
prima din lume, un institut de geriatrie, prioritate recunoscută larg, pe plan
internaţional. Profesorul Parhon propune Academiei înfiinţarea unui institut de
geriatrie, propunere aprobată şi, în 1952, ia fiinţă, în localul Căminului de bătrâni
„I. C. Frimu“, instituţia mult dorită de cei ce se înrolaseră pe frontul
gerontologiei româneşti, savanţi de prestigiu, dascăli şi cercetători. La înfiinţare,
pentru scurt timp, denumirea institutului a fost: Institutul de Gerontologie
Experimentală „Prof. dr. C. I. Parhon“ şi, tot pentru scurt timp, institutul
funcţionează legat de Institutul de Endocrinologie, instituţie ceva mai „vârstnică“,
care va transfera către geriatrie şi primii specialişti cu preocupări de
cercetare în gerontologie – Ana Aslan, şefă de secţie, numită director general;
Alexandru Vrăbiescu, şeful viitoarei secţii experimentale; Victor Săhleanu,
care vine mai târziu în calitate de cercetător, dar rămâne o perioadă mai scurtă
în echipa noului institut. La Endocrinologie, Milcu, Pitiş, Postelnicu vor
continua preocupările de cercetare gerontologică şi vor colabora cu echipa de
la noul institut. Este un exemplu de colaborare fructuoasă între două institute
cu profiluri înrudite, care au oferit ştiinţelor medicale multe priorităţi
recunoscute pe plan internaţional, personalităţi care vor contribui la
afirmarea medicinii româneşti.
Ana
Aslan este considerată, pentru contribuţia sa la organizarea, dezvoltarea şi
afirmarea Institutului, creatoarea acestei prestigioase instituţii, patronimul
actual al institutului fiind o confirmare a contribuţiei sale, dar ea nu va
uita să amintească, cu fairplay, meritele predecesorului şi maestrului său:
„Rezultatele echipei de cercetare de la nivelul Academiei, formate de Parhon,
au condus la înfiinţarea Institutului de Geriatrie, cu scopul de a studia
terapia îmbătrânirii“.
Denumirea
institutului devine Institutul de Geriatrie Bucureşti şi prima structură de
organizare include: secţiile spital (70 de paturi), cronici (110 paturi) şi
ambulatoriu. Curând, institutul se dezvoltă, îşi diversifică departamentele şi îşi
creşte capacitatea, sub coordonarea profesoarei: la parter, începe să funcţioneze
secţia experimentală condusă de Al. Vrăbiescu, la primul etajul – secţia I
Clinică, încredinţată dr. Ginel David, cunoscut clinician venit de la „Colţea“,
din echipa prof. Bazil Teodorescu, la etajul II – Secţia a II-a Clinică, şef de
secţie dr. Petre Lalu, ambele având o capacitate de 110 paturi. În 1960,
localul fostului cămin se extinde cu anexarea unei clădiri alăturate din str.
Mironiuc, unde se organizează o a treia secţie clinică de 70 de paturi şi
ambulatoriul. Cu doi ani înainte, apăruse o nouă structură – secţia de
gerontologie socială, încredinţată doctorului Al. Ciucă. Cu aceasta se
constituie ceea ce va deveni a doua prioritate a institutului: organizarea în
trei departamente – experimental, clinic şisocial, model care avea să fie însuşit
de OMS şi recomandat şi altor institute de profil.
În
sfârşit, a treia prioritate a geriatriei româneşti avea să fie lansarea
medicamentelor cunoscute în ţară şi peste hotare drept „cure Aslan“ (gerovital H3 şi Aslavital), acestea aparţinând
exclusiv prof. dr. Ana Aslan, realizate cu ajutorul farmacistei Elena Polovrăgeanu.
Contribuţiile
şi priorităţile Institutului şi ale cercetătorilor şi clinicienilor sunt mai
multe şi le menţionăm pe cele de notorietate, care, la vremea respectivă, au
fost apreciate şi preluate şi de alţii – „Scala Jucovschi de evaluare a vârstei
biologice“, dispensarizarea populaţiei vârstnice (introdusă în practica
epidemiologică de Alexandru Ciucă, un instrument metodologic nou şi util la
vremea lansării sale).
La 2
aprilie 1974, Institutul de Geriatrie devine Institutul Naţional de Geriatrie şi Gerontologie; în 1978, se adaugă
secţia clinică exterioară din Otopeni şi Policlinica din str. Spătarului.
Ca
urmare a succesului „terapiei Aslan“, afluenţa de pacienţi străini determină
extinderea activităţii în secţiile instituţiei, care a condus la devenirea
actuală. Ce putem însă vedea şi cunoaşte, dincolo de documentele scrise? Din păcate,
nu atâtea câte ar fi necesare vizitatorului, pacientului, tânărului profesionist
spre a-şi forma o imagine despre istoria instituţiei, momentele semnificative
ale dezvoltării, personalităţi, înaintaşi… Mai întâi, patrimoniul creatoarei
Ana Aslan, care dă astăzi, ca o recunoştinţ,ă numele institutului. Ar putea fi
(este o sugestie) afişarea unor citate din reflexiile profesoarei; în încăperea
unde s-a forjat gerovitalul, există o placă de marmură care aminteşte de
contribuţia farmacistei Polovrăgeanu; la secţia din Otopeni există panouri de
tip fotomontaj cu aspecte din activitatea trecută şi prezentă a institutului,
dar ar fi de dorit să fie amplasate în locuri mai vizibile şi mai accesibile.
Nu mai sunt vizitabile – sperăm că doar pentru moment – bustul profesoarei şi
cabinetul (camera memorială).