La
20 decembrie 1892, avea loc festivitatea de inaugurare a noului Institut
Medico-legal, ocazie cu care ctitorul acestui aşezământ spunea: „Neavând nici
un ajutor, nici un secretar, care să noteze chiar în momentul autopsiei tot
ceea ce medicul legist constata, acesta era nevoit sau să-şi întrerupă în tot
momentul lucrarea sa, pentru ca să noteze cele ce descoperea, lucru ce-l silea
să facă autopsia cu totul incompletă, sau, ceea ce se întâmpla cel mai adesea,
lăsa ca după examinarea cadavrului, adesea lungă şi foarte complicată, să-şi
amintească toate constatările ce a făcut. Şi atunci chiar, presat de nevoile
zilnice, de multiplele ocupaţiuni, fiindu-i imposibil de a-şi redija raportul
în 24 de ore, îl redacta după trei, patru şi chiar opt zile, fără note, numai
după amintirile sale! Îşi poate oricine închipui ce servicii mai puteau aduce
justiţiei asemenea cercetări medico-legale, când, mai cu seamă, orice control
ulterior era imposibil, deoarece o
autopsie rău făcută nu se mai repară“.
Condiţiile
deplorabile în care era nevoit să activeze ca medic legist, condiţii care
veneau în contradicţie cu probitatea sa profesională, precum şi spiritul său
organizatoric l-au determinat pe Mina
Minovici să elaboreze, după o concepţie proprie, planurile unei „morgi“
dotate cu toată aparatura şi instalaţiile necesare unui atare aşezământ.
Folosindu-şi întreaga sa capacitate organizatorică, puterea de persuasiune şi
calităţile creatoare câştigate în perioada de studii alături de profesorul
Brouardel, directorul Institutului Medico-legal de la Paris, în urmă cu 120 de ani, Mina Minovici
inaugura unitatea-etalon a acestei specialităţi în România.
Institutul
Medico-legal, ce poartă numele ctitorului său, a fost primul de acest gen din
lume şi a servit drept model şi altor ţări. Iată ce spunea Brouardel, fostul său
profesor, în mai 1896: „Sunt foarte fericit de succesele ce aţi obţinut şi mărturisesc
că aţi fost mai iuţi la Bucureşti, decât mine la Paris“. Profesorul de medicină
legală de la Universitatea din Roma, Salvatore Ottolonghi, proclama în anul
1904: „Aţi avut meritul de a crea un institut unic în lume, pe care nu voi
înceta să-l dau drept exemplu de ceea ce trebuie făcut“. Abia în 1924 (când
Mina Minovici inaugura noua şi moderna aripă a vechiului institut) s-a
inaugurat la Roma Institutul Medico-legal, pe care Bucureştiul îl poseda de
peste 30 de ani şi ale cărui planuri au servit drept model institutului cel nou
de la Paris. Profesorul Strassmann, din Germania, vizitând institutul după câţiva
ani de la inaugurare, a spus: „Văzând ordinea şi curăţenia ce domnesc în acest
institut admirabil înzestrat, nu-ţi vine să crezi că abia a fost inaugurat.
Când vezi însă materialul adunat, ai impresia că datează de zeci de ani.
Aceasta dovedeşte în ce consideraţie se află medicina legală în ţara românească“.
„Nu
ne închipuim însă – notează Mina Minovici – că, dat fiind modicitatea mijloacelor
noastre, vom fi în stare să ne menţinem această întâietate. Ei bine, nu numai că
ne-am păstrat-o, dar încă am izbutit să ne-o afirmăm pe tot globul. Nicăieri nu
există un institut de medicină legală cu atâtea ruaje ca al nostru. Până şi
Parisul, creierul care din toate timpurile a conceput şi elaborat tot ceea ce e
util dezvoltării ştiinţei, ne e tributar cu reorganizarea institutului său de
medicină legală.“
Profesorul
V. Balthazard, succesorul profesorului P. Brouardel la catedra de medicină
legală a facultăţii pariziene, recunoştea acest lucru cu prilejul inaugurării,
în 1924, a noului Institut de Medicină Legală din Paris, declarând că multe din
inovaţiile fericite aduse aşezământului sunt împrumutate de la Institutul din
Bucureşti, iar într-o scrisoare adresată lui M. Minovici spunea: „El a putut să-şi
dea seama de influenţa ce a avut asupra mea vizita la Bucureşti, în privinţa
construcţiei institutului nostru medico-legal“. Tot el îi spunea lui Mina
Minovici că „documentele fotografice pe care mi le-aţi trimis mi-au adus cele
mai mari servicii în învăţământ, deoarece se găsesc în ele leziuni tipice rar
întâlnite sau pe care, în viaţa noastră frământată, nu avem timpul să le
fotografiem“.
Au găsit
utilizare în străinătate şi materialele documentare de predare a cursurilor de
medicină legală pe care profesorul Minovici le prezenta studenţilor veniţi în
institut şi pe care numeroşi profesori din diferite ţări le preluau pentru a le
prezenta, menţionând, cu probitate ştiinţifică, provenienţa lor. În acest mod,
învăţământul practic al medicinii legale a putut să ajungă, într-o Românie fără
tradiţie în această specialitate, la un nivel atât de măgulitor apreciat în străinătate
şi despre care prof. dr. C. Angelescu, asistând în 1924, în calitate de ministru
al instrucţiunii publice, la inaugurarea noilor construcţii din cadrul
Institutului, s-a exprimat: „Ca profesor de chirurgie, regret că s-a făcut mai
mult pentru morţi decât pentru vii, căci dacă acest Institut reprezintă ultimul cuvânt în domeniul medicinii legale, clinicile
cam lasă de dorit“. Cu această ocazie, ministrul a anunţat că, din acel moment
(1924), în virtutea unui decret regal, aşezământul va purta numele de
„Institutul Medico-legal Profesor Mina Minovici“.
Tot
profesorul Mina Minovici spunea, la inaugurarea noilor aripi ale clădirii, că
„în forma desăvârşită astăzi, Institutul de Medicină Legală se înfăţişează ca o
adevărată clinică mortuară şi ca un laborator de analiză a tarelor individului şi
societăţii. Expertizele făcute de noi au evitat justiţiei investigaţii
zadarnice şi eventuale condamnări de nevinovaţi. Incontestabil, Institutul de
Medicină Legală este înainte de toate, o creaţie a ştiinţei, în nemijlocitul
serviciu al societăţii. El nu mai e morga în concepţia de acum câteva decenii;
nu mai are destinaţia unei simple camere mortuare pentru concentrarea şi
expunerea cadavrelor şi îngroparea celor nereclamaţi. Prin colaborarea lui
continuă cu organele de distribuire a dreptăţii, Institutul a devenit ajutorul
nelipsit al magistratului. Prin dezvoltarea dată învăţământului clinic al
medicinii legale, Institutul constituie o parte integrantă a Facultăţii. El
serveşte şi administraţia propriu-zisă, pentru că dăm cunoştinţele elementare
necesare ofiţerilor de poliţie şi jandarmilor. Fără a mai stărui asupra laturii
utilitare de ordin practic, Institutul de Medicină Legală desăvârşeşte marile
interese sociale. Este în cea mai largă accepţie a cuvântului «Deux auxilium que justitiae» (conducătorul
şi ajutorul justiţiei – n.n.), fiindcă
fără luminile lui ar fi nesocotite şi postulatele morale şi acelea ale unei
judecăţi întemeiate pe certitudini. În marea majoritate a cazurilor şi în penal
şi în civil, raportul de expertiză medico-legală constituie izvorul din care
magistratul scoate elementele care vor forma hotărârea. Şi astfel, de
determinarea ştiinţifică a cauzelor şi împrejurărilor cazului particular
depinde în primul rând nu numai aprecierea gradului de culpabilitate, dar şi
recunoaşterea nevinovăţiei. Dacă nu e cu totul suprimată eventualitatea unei
erori judiciare – şi e firesc să fie aşa – de vreme ce judecata omenească nu se
poate să nu fie susceptibilă de greşeală, intervenţia medicinii legale reduce
însă la minimum de dorit repetarea unei atare eventualităţi. Onoarea, avutul şi
libertatea la noi şi însăşi cetăţeanul în ţările în care există pedeapsa
capitală depind de constatările şi concluziile medicului legist. Se vede dar,
cât de grea şi de delicată e misiunea acestuia care, după plastica formulă a
marelui Legrand du Saulle, trebuie să posede experienţă, capacitate, judecată
clară, metodă şi cunoştinţă, pentru că practica medicinii legale e rezultatul
unei strânse şi armonioase cooperări a ştiinţei, a adevărului şi a dreptăţii. Medicul legist, prin contribuţia lui ştiinţifică,
la baza căreia trebuie să fie o nepărtinire la adăpost de orice suspiciune, înarmează
sau dezarmează braţul justiţiei, demască pe vinovat ori degajează elementele de
nevinovăţie. Soarta individului îi este încredinţată din leagăn până la
mormânt“.
Am
redat aceste largi citate din profesorul Mina Minovici, întrucât oricine le va
citi va fi surprins de actualitatea lor. Este ca şi cum el trăieşte încă, este
aici lângă noi, cei care slujesc această specialitate, deoarece concepţia sa
înaltă despre misiunea medicului legist, după care s-a călăuzit în întreaga sa
viaţă, rămâne etalonul moral al celor ce l-au urmat în această carieră.
Ca
om a cărui activitate s-a desfăşurat timp de 25 de ani în vechea clădire a
Institutului Medico-legal de pe malul Dâmboviţei, ctitoria profesorului Mina
Minovici, cred că, la aniversarea a 120 de ani de la crearea acestei importante
instituţii medicale, sunt necesare aceste evocări. Şi, în acelaşi timp, resimt şi
acum tragicele momente pe care le-am trăit atunci când a venit ordinul de
demolare a acestui adevărat monument istoric. Numeroase obiecte de valoare
inestimabilă pentru specialitatea noastră fie au fost distruse, fie s-au furat.
Amintesc doar câteva dintre acestea: numeroase piese de muzeu, fresca de pe
marea scară de marmură ce ducea spre amfiteatru şi bibliotecă, uşile masive de
stejar, lemnăria sculptată a bibliotecii, cărţi, arhivă şi aparatură. Am
asistat zile de-a rândul la demolarea vechiului institut. În ultimele zile, după
ce am urmărit cum dispar rând pe rând diferitele părţi ale clădirii, mai rămăsese
sala de autopsie, unde am vrut să mai intru o dată, dar am fost împiedicat. Am
regretat că nu am fotografiat demolarea, dar cineva care a încercat acest lucru
nu a reuşit, securiştii confiscându-i filmul din aparat.
Am
crezut şi cred şi astăzi că latura socială a medicinii este prezentă mai ales
în medicina legală. Nicăieri, în nicio specialitate, nu ai un atât de larg câmp
de vedere asupra vieţii sociale, dar şi asupra altor specialităţi medicale, cu
care medicina legală vine în contact.
După
mai mult de jumătate de secol de muncă în această specialitate, consider, alături
de Simonin, că medicina legală nu este o „disciplină neplăcută, ingrată, macabră,
aşa cum cred unii; dimpotrivă, ea este vie, realistă, pasionantă, deoarece
ferestrele ei se deschid către viaţa socială, contribuind la formarea unor
oameni legaţi de ştiinţă, adevăr şi justiţie“.