L-am întâlnit prima dată pe profesorul
George Emil Palade la Cluj, în 1969, când a prezentat o conferinţă superbă,
despre descoperirile sale, în amfiteatrul Institutului de Chimie al Academiei
Române din Cluj-Napoca. Dar prima ocazie de a vorbi cu marele savant a fost în
iunie 1973, la Stockholm, la Congresul Uniunii Internaţionale de Biochimie,
unde am obţinut din partea organizatorilor o bursă, prin competiţie (am trimis
rezumatul unei lucrări). După festivitatea de deschidere a congresului, desfăşurată
în sala mare a Primăriei din Stockholm, a urmat o singură conferinţă inaugurală,
prezentată de profesorul George Emil Palade, despre secreţia celulară, subiect
ce-l va prezenta peste un an, tot la Stockholm, la decernarea Premiului Nobel
pentru fiziologie sau medicină pe 1974. Apoi, în curtea Primăriei, s-a desfăşurat
un spectacol ce a inclus şi dansuri populare prezentate de o echipă de
dansatori profesionişti (ce mi s-au părut sub nivelul formaţiilor de amatori
din România!). În jurul dansatorilor s-au adunat participanţii la congres.
Întâmplarea (ce rol mare joacă în viaţă!) a făcut să mă nimeresc exact în
spatele lui George Emil Palade, care discuta în româneşte cu un cercetător din
Israel, ce lucrase în laboratorul său. După ce au terminat discuţia, m-am
prezentat, spunând că sunt din Cluj-Napoca, şi l-am felicitat pentru conferinţa
extraordinară pe care o prezentase. Foarte amabil, Palade m-a întrebat dacă
prezint o lucrare la congres. I-am spus că am un poster despre mitocondriile
hepatice umane (izolare, caracteristici enzimatice şi microscopie electronică).
Spre plăcuta mea surpriză, Palade a venit să vadă posterul, l-a studiat câteva
minute, apoi mi-a pus mai multe întrebări, din răspunsurile mele dându-şi seama
că eram într-adevăr autorul principal, datele prezentate în poster fiind esenţa
tezei mele de doctorat în medicină (specialitatea chimie biologică, conducător
fiind profesorul Ion Manta, fondatorul biochimiei medicale la Facultatea de
Medicină clujeană), teză pe care am susţinut-o în acelaşi an. Văzând cât de
amabil este marele Palade, am îndrăznit să-i propun ca, peste două zile (în după-masa
lăsată liberă în program pentru excursii), să-l invit să meargă cu noi (soţia
mea şi cu mine, cu maşina R10, a părinţilor mei, cu care venisem din
Cluj-Napoca), pe itinerarul oferit participanţilor, la Universitatea din
Uppsala şi la Casa-muzeu Carl von Linné. Foarte amabil, Palade mi-a spus: „Eu
m-am înscris deja la excursia cu autocarul, dar voi merge cu voi (cu maşina mică
– your little car), să mai discutăm
pe drum“. Zis şi făcut, am 
vizitat împreună cele două obiective cultural-ştiinţifice.
Ne-a impresionat profund cultura generală excepţională sau mai bine spus erudiţia
şi spiritul de observaţie cu totul ieşit din comun şi cunoştinţele lui vaste
despre tot ce era legat de pământul românesc. Astfel, în biblioteca Universităţii
din Uppsala (cea mai veche din Suedia, fondată în 1477, şi una dintre cele mai
prestigioase din lume), ghidul a făcut prezentarea faimosului manuscris Codex Argenteus („Biblia de argint“),
realizat la Ravenna, în jurul anului 520, cel mai vechi text existent în
limbajul gotic (manuscrisul fiind inclus, din 2011, în Registrul UNESCO
„Memoria Omenirii“ – „Memory of the World“). Palade a completat, pentru soţia
mea şi pentru mine, că traducerea cărţii sfinte (de fapt un tetraevangheliar) a
fost făcută din greacă în gotică de către un episcop numit Wulfila, în secolul
IV, pe teritoriul de azi al României, o regiune care, pe atunci, făcea parte
din Moesia. L-am întrebat pe Palade dacă mai vizitase Universitatea din Uppsala
şi ne-a spus că e la prima vizită! La fel, în Casa-muzeu „Carl von Linné“,
Palade ne-a spus lucruri pe care ghidul nici nu le pomenise despre marele
savant suedez, ce a sistematizat denumirea speciilor din lumea vie de pe
planeta noastră. Pe tot drumul, am vorbit despre „ştiinţă“, care sunt direcţiile
de cercetare ale laboratorului profesorului Palade la Universitatea Rockefeller
(New York), dar m-a întrebat şi ce am eu în minte. Mi-a spus că, din 1970,
lucrează în laboratorul său soţii Nicolae şi Maya Simionescu, că este foarte mulţumit
de rezultatele obţinute şi de lucrările publicate şi că doreşte să mai primească
şi alţi români să lucreze în laboratorul său.
Ne-am reîntâlnit cu Palade două zile mai
târziu, acasă la profesorul Lars Ernster, şeful Departamentului de biochimie al
Universităţii din Stockholm, secretar general al congresului. El jucase un rol
important în acordarea bursei, apreciind originalitatea lucrării mele despre
mitocondriile hepatice umane, fiindcă şi el lucra pe mitocondrii. Când m-am
înregistrat la congres, mi s-a dat un plic cu două invitaţii din partea lui
Ernster; una era pentru o seară de „caş şi vin roşu“, la Departamentul de
biochimie, şi cealaltă pentru o seară la el acasă. Mă gândeam că şi aici vor fi
mulţi invitaţi, cum fusese cazul serii de la Departamentul de biochimie. Spre
surpriza mea, eram doar câteva persoane: soţii Ernster, Palade, faimosul biolog
molecular american Sol Spiegelman şi o familie de profesori din Canada
(prieteni ai familiei Ernster). Soţia mea şi cu mine stăteam stingheri, intimidaţi
de faima savanţilor prezenţi. Foarte prietenoşi, ei au venit la noi, s-au
prezentat, ne-au luat alături să ciocnim un pahar şi să discutăm diverse
lucruri (ştiinţifice şi nu numai), „ca între prieteni“. La un moment dat,
Palade ne cheamă, pe soţia mea şi pe mine, să ne arate într-un culoar din
apartament un afiş de concert din 1940, de la Cluj-Napoca, în care figura
doamna Ernster ca solistă la pian. Am aflat astfel că soţii Ernster fuseseră
studenţi la Cluj şi, după Diktatul de la Viena, s-au refugiat la Stockholm (la
timp spre a nu fi duşi de hortişti în lagărele de exterminare a evreilor), unde
au terminat studiile, realizându-se pe deplin, Lars Ernster devenind profesor
de biochimie. Profesorul din Canada, după ce a discutat cu noi, aflând că sunt
medic şi chimist, doctor în medicină, asistent la Catedra de biochimie, iar soţia
– medic specialist neuropsihiatrie infantilă şi asistent la Universitatea de
Medicină şi Farmacie din Cluj, ne-a spus: „Veniţi cu noi în Canada, vă plătim
biletul de avion, veţi locui la noi până vă găsiţi un loc de muncă bun. Vă
asigurăm că veţi ajunge în câţiva ani în poziţii în care veţi câştiga într-un
an mai mult decât în toată viaţa în România“. L-am refuzat politicos, fiindcă
nu plecasem cu gândul emigrării (dar de multe ori m-am întrebat dacă am făcut
bine refuzând invitaţia, văzând, vreme de câteva decenii, cum sunt „trataţi“
oamenii de valoare în România).
În septembrie 1974, am plecat să lucrez 12
luni în laboratorul profesorului Dennis Chapman, la Colegiul Chelsea al
Universităţii din Londra, cu o bursă postdoctorală oferită de Wellcome Trust.
În octombrie, am avut fericirea de a afla că George Emil Palade a fost
nominalizat pentru Premiul Nobel. Foarte mândru, le-am spus colegilor că e
primul român laureat al Premiului Nobel.
L-am reîntâlnit pe Palade în 1979, la
Simpozionul inaugural al noului Institut de Biologie şi Patologie Celulară
(IBPC) din Bucureşti, când i-am arătat lucrările ce le publicasem din 1973
(inclusiv ceea ce prezentasem la Stockholm) în reviste cu factor de impact.
I-am spus că din acel an am fost ales de UMF Cluj să organizez noua catedră de
biologie celulară şi că în cercetare am stabilit un program de colaborare între
UMF Cluj-Napoca şi Colegiul Chelsea (cu profesorii Dennis Chapman şi John Wrigglesworth)
privind „studii pe membrane biologice ducând la noi metode de tratament“, la
care sunt responsabil din partea română.
În 1980, am efectuat prima deplasare în SUA,
spre a mă documenta la faţa locului cum se face activitatea didactică şi cercetarea
ştiinţifică de biologie celulară la facultăţile de medicină americane. Palade
m-a primit cu multă amabilitate la Secţia de biologie celulară pe care o
conducea la Yale Medical School (unde se mutase de la New York). După
prezentarea laboratoarelor şi discuţiile ştiinţifice cu colaboratorii, Palade
m-a invitat la masă la restaurantul rezervat staffului academic. La una dintre
mesele multiseculare din lemn de cedru (având scrijelite nume de foşti studenţi!),
Palade mi-a dat câteva sfaturi. Mi-a spus: „România e o ţară mică, în
cercetarea de biologie celulară nu se poate aborda şi la Cluj acelaşi domeniu
ca la IBPC, condus de Nicolae şi Maya Simionescu. Deci trebuie să-ţi alegi un
domeniu de cercetare propriu. Pe de altă parte, nu poţi să faci cercetare de
nivel mondial decât dacă în permanenţă colaborezi cu laboratoare de vârf din
lume. Trebuie să fii ca un ataş la o motocicletă, ca să fii pe drumul cel bun şi
să mergi cu viteză adecvată. Dar pe drumul bun să-ţi alegi cărarea proprie în
cercetare. Cercetările pe membrane celulare, pe care le faci în colaborare cu
colegii de la Colegiul Chelsea, reprezintă un lucru bun. Pe de altă parte
«experimentul Simionescu» (înfiinţarea IBPC) trebuie repetat şi în alte centre
din România, întâi cu tine la Cluj-Napoca. Am şi vorbit despre aceasta cu
profesorul Ion Ursu (preşedintele Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi
Tehnologie), care mi-a promis că te va sprijini“.
Am urmat sfaturile lui Palade întreaga viaţă.
Am avut, vreme de câteva decenii, programe de colaborare cu colegii din Londra,
cu granturi de la Wellcome Trust, prin care am adus la UMF Cluj-Napoca multe
aparate (între care trei microscoape electronice, microtom, ultracentrifugi
etc.), reactivi şi alte materiale de laborator, în valoare de aproximativ două
milioane dolari. De asemenea, remarcabile au fost şi colaborările cu
profesorii Fred Kummerow şi Ross Holmes (Universitatea din Illinois,
Urbana-Champaign, SUA), Kunio Yagi şi Naoyuki Taniguchi (Japonia) şi Philip
Kuchel (Universitatea din Sydney, Australia).
În
deceniul ce a urmat, m-am întâlnit de mai multe ori cu Palade la simpozioanele
internaţionale organizate la IBPC Bucureşti. De fiecare dată, îşi găsea vreme să
discute cu mine despre cercetările pe care le făceam cu grupul pe care l-am
format la UMF Cluj-Napoca după 1978 (data fondării Catedrei de biologie celulară
la Facultatea de Medicină). Îmi punea întrebări foarte bune despre lucrările
publicate şi despre cercetările în desfăşurare.
În
1994, s-a desfăşurat, la Sinaia, sub egida Fundaţiei Culturale Române (preşedinte:
Augustin Buzura), conferinţa internaţională „România şi românii în ştiinţa
contemporană“ (copreşedinţi: Nicolae Constantinescu, preşedintele de atunci al
Academiei Române, şi George Emil Palade). Spre surpriza mea, în expunerea plenară
inaugurală, „Contribuţii româneşti la cercetarea biomedicală internaţională“,
spre final, Palade a spus: „Indiferent de realizările diasporei, cercetătorii
care au venit sau au rămas în România şi au muncit din greu cu oarecare ajutor
din partea guvernului României, precum cei doi Simionescu, sau fără niciun fel
de ajutor, precum Gheorghe Benga şi alţii, merită o evidenţiere deosebită. Ei
au menţinut viu spiritul cercetării biomedicale în România“. Mai mult, când
m-am dus să-i mulţumesc, Palade mi-a spus: „Hai să ne întâlnim la cină“. M-am
dus la ora fixată, la hotelul unde a fost cazat, m-a luat la restaurant şi
ne-am aşezat singuri la o masă. Mi-a spus: „Mâine vine preşedintele Iliescu. Să-i
spun de înfiinţarea institutului de biologie celulară la Cluj?“. I-am răspuns că
e în pregătire noua lege a cercetării ştiinţifice din România, care va preciza
numărul minim de cercetători pentru institutele de cercetare. În plus, ne înţelesesem
cu Palade că în anul următor (1995) va veni la Cluj-Napoca spre a primi titlul
de doctor honoris causa (acordat de
UMF Cluj-Napoca la propunerea mea) şi spre a vizita Catedra
şi Laboratorul de
genetică umană al Spitalului Clinic Judeţean Cluj (laborator pe care-l fondasem
în 1978, odată cu Catedra de biologie celulară). Aşa că i-am propus să lăsăm pe
1995 întâlnirea cu preşedintele Iliescu (ce avea mandat până în 1996). Din păcate,
Palade n-a mai putut veni în România după 1995 din motive de sănătate, astfel că
înfiinţarea institutului de biologie celulară la Cluj-Napoca nu s-a mai
realizat.
Imediat
după conferinţa de la Sinaia, Palade s-a deplasat la Iaşi, unde a primit în
aceeaşi zi două titluri de doctor honoris
causa, de la Universitatea „Al. I. Cuza“ şi de la Universitatea de Medicină
şi Farmacie „Gr. T. Popa“. Am fost invitat de rectorul Carol Stanciu şi delegat
de rectorul Oliviu Pascu (UMF Cluj-Napoca) să asist la ceremonie. Cu acest
prilej, am închinat o cupă de şampanie cu Palade (fotografia alăturată, din
colecţia profesorului Zeno Gârban, primul din stânga).
În
septembrie 2002, m-am deplasat în SUA, vizitând mai multe laboratoare (inclusiv
pe cel ce fusese condus de Palade, la Rockefeller University din New York, până
la mutarea sa la Yale, în 1973, unde a rămas la conducere Günter Blobel, fostul
său colaborator, devenit şi el laureat Nobel pentru fiziologie sau medicină în
1999), unde am fost invitat spre a prezenta conferinţe despre descoperirea
primei proteine canal pentru apă (numită ulterior aquaporina 1), făcută la
Cluj-Napoca de către „grupul Benga“ (conform exprimării multor specialişti din
străinătate). Am dorit să discut despre aceasta şi cu Palade şi m-am deplasat
la San Diego, unde m-a primit în biroul său de Vice-dean with scientific affairs (echivalentul prorectorului ştiinţific
din universităţile noastre). Deşi era după o operaţie de fractură de şold,
Palade a venit la birou spre a discuta cu mine şi m-a reţinut mai bine de 60 de
minute, deşi secretara sa i-a semnalat de trei ori că trecuseră cele 30 de
minute ce fuseseră prevăzute pentru discuţie (fusesem prevenit de profesoara
Marilyn Farquhar, soţia lui Palade, că este încă slăbit după operaţie şi să
nu-l reţin mai mult de 30 de minute).
Ultima
mea întâlnire cu Palade a fost în august 2007, când am participat, la San
Diego, la Congresul American Association of Clinical Chemistry and Laboratory
Medicine. Ştiind că voi ajunge la congres, i-am scris din vreme lui Palade, că
doresc să-l întâlnesc spre a-i înmâna numărul special din revista Bulletin of Molecular Medicine (fondată şi
editată de mine din 1999) dedicat lui, cu aprecieri ale multor foşti
colaboratori, printre care: Günter Blobel, David Sabatini, Maya Simionescu,
Francesco Clementi şi alţii. Deşi era foarte bolnav, Palade m-a primit în
locuinţa sa din Del Mar (aproape de San Diego) şi, cu toate că era foarte slăbit
fizic, a dat mâna cu mine, a luat revista, din care i-am prezentat autorii
aprecierilor, am discutat cam 30 de minute, după care a adormit. M-am retras,
cu convingerea că este ultima noastră întâlnire, în care mi-a dat încă un exemplu
de felul în care cel mai de seamă specialist al domeniului îşi găseşte timp
spre a discuta cu un coleg român pe care-l apreciază.
N-am
avut şansa de a lucra cu George Emil Palade, „cel mai de seamă biolog al
secolului XX“ (cum l-a caracterizat Günter Blobel într-o discuţie cu mine), dar
întâlnirile menţionate, ca şi zecile de scrisori prin care am comunicat, mi-au
jalonat drumul cercetării proprii în biologia celulară şi moleculară. Cuvintele
ce mi le-a trimis prin fax (la UMF Cluj-Napoca, deşi avea şi numărul de fax din
biroul meu) la 5 decembrie 2003 au rămas memorabile: „Nu m-am aşteptat ca
Comitetul Nobel pentru chimie să selecteze canalele pentru apă ca o arie căreia
să-i dea proeminenţă în acest an şi nici n-am realizat cât de aproape este
cercetarea ta (your work) de cea a
lui Peter Agre. Ideea unei petiţii are meritul de a atrage atenţia comunităţii ştiinţifice
asupra greşelii regretabile a omiterii tale din grupul de laureaţi din acest
an. Este foarte improbabil ca comitetul să revină asupra deciziei, dar cu toate
acestea este important să înregistreze plângerea ta (your grievance). În orice caz, am semnat petiţia pe care mi-ai
trimis-o. Îţi doresc destul curaj şi putere pentru a purta această bătălie (enough courage and strengths to carry
through this battle) şi rămân al tău sincer, George E. Palade“.
