De foarte mult timp am tras semnale de alarmă legate de Institutul de Pneumologie și de viitorul său. Aflat mulţi ani sub diferite conduceri, autorităţile au încercat să-l ciuntească, să-l dezmembreze, fără a înţelege că de fapt este singura redută în lupta împotriva unor afecţiuni respiratorii cronice sau acute, care sigur vor reprezenta provocări multiple în următoarele decenii.

Institutul a fost și a rămas îngheţat în timp și din punctul de vedere al clădirilor, dar și în privinţa monospecialităţii, cu titulaturi care au cochetat mult timp cu denumirea de ftiziologie, ca apoi să treacă prin pneumoftiziologie, cu greu obţinând-o pe cea de pneumologie.

Ciudăţenia este că nici optica, și nici atitudinea confraţilor de alte specialităţi faţă de noi nu s-a schimbat foarte mult. Dacă pentru cazurile de tuberculoză, transferul în institut a rămas o soluţie eternă, în privinţa celorlalte afecţiuni din marea familie a expresiilor pneumologice se apelează în continuare la același institut doar atunci când bolnavii sunt în faze terminale, de paliaţie, pentru cazurile sociale sau în cazurile în care, pentru o infimă afecţiune respiratorie, parte minoră dintr-un context de comorbidităţi grave ce impun o asistenţă multidisciplinară, spitalele
consideră că le pot pasa la noi.

Modificări în pandemie

Este interesant că acest comportament evident în perioada prepandemică a revenit cu aceeași tărie și acum, când oarecum situaţia s-a mai liniștit. Doar că între timp lucrurile s-au schimbat în acest institut atât de afectat de vremuri. Au fost șterse din inventar 140 de paturi, sub atenta supraveghere a DSP-ului și cu aprobarea tacită a unor autorităţi pasive.

Poate că pandemia a fost o binecuvântare, deoarece pacienţii respiratori cronici s-au ascuns în case, dar cum nicio pandemie nu este eternă, aceleași probleme au revenit în forţă pe tapet.

Ele au coincis din păcate cu un efort suplimentar de a ascunde problemele actuale ale acestui for universitar și de asistenţă respiratorie de calitate, materializate în restructurări de secţii cu paturi mai puţine, pentru a păstra cel puţin pe hârtie cele zece secţii, în condiţiile în care, practic, au dispărut efectiv trei secţii, de a aglutina cabinete, dispensare.

Din nou, DSP și-a dat binecuvântarea pentru aglomerări inumane ale medicilor, rezidenţilor, pentru saloane fără toalete, fără băi, doar ca să se lase impresia că totul e rezolvat. Autorităţile sunt mulţumite,
echipa managerială, de asemenea, dar nemulţumirile salariaţilor sunt în creștere.

Pacienţi și personal

Sigur că nu va conta pe viitor că pacienţii în număr crescând, revenind acolo unde știu că personalul își face datoria și că actul medical este la standarde înalte, nu vor mai găsi locuri pentru spitalizare, că medicii își riscă viitorul refuzând sau temporizând internări în regim de urgenţă, pentru că nu au unde să le facă.

Poate că vor risca să pună un pat suplimentar sau doi pacienţi într-un pat, dar același DSP se pregătește din plin să-i admonesteze financiar pentru ceea ce consideră că este firesc: doi metri pătraţi per pacient pentru a respira.

Cât despre câţi metri pătraţi îi sunt necesari personalului pentru a lucra relaxat, și nu în tensiune – nicio vorbă. Aceste tăceri pe subiecte „fierbinţi” ale unor oameni aparent responsabili și care conduc destinele acestei ţări mi se par însă cele mai deranjante lucruri.

Sunt o multitudine de întrebări adresate deja sau care persistă în mintea fiecăruia, care nu au primit răspuns. Sigur că nu am pretenţia să obţin răspunsuri la întrebări care chinuie mapamondul, precum: „De ce soldaţii Kamikaze purtau o cască?”, „De ce se sterilizează acele cu care se fac injecţiile condamnaţilor la moarte?”, „Care este sinonimul cuvântului «sinonim»?”.

Dar m-aș bucura dacă cele mai „pământene”, legate de destinul institutului ar avea într-un târziu un răspuns. Și aici intră unele întrebări de care depinde viitorul imediat al acestei instituţii, precum:

„Cum se rezolvă azi problema celor 140 de paturi lipsă?”, „Cum și când se vor termina și finisa clădirile existente, pe care ploile le-au cam spălat la exterior, dar și la interior?”, „Când vom putea lucra în condiţii civilizate, fără a avea grijă unde ne punem hainele de stradă?”, „Când vom avea toate serviciile adiacente necesare unui act medical de calitate fără a apela la laboratoare externe?”, „Când se va detensiona relaţia interumană din institut?”.

Am senzaţia că mergem doar pe vârfuri, să nu supărăm pe nimeni, iar conducerea institutului dorește să convingă ministerul că se fac eforturi și că toate lucrurile merg bine. Nu pot să nu mă întreb, la rândul meu: cui folosește acest lucru? Până una-alta, tot ce se întâmplă la nivel de institut seamănă cu întrebarea fără răspuns: „Oamenii căsătoriţi trăiesc mai mult sau doar li se pare?”.