S-au împlinit nouă decenii de la naşterea
unui scoţian genial, James Whyte Black,
farmacolog, laureat al premiului Nobel pentru medicină (1988).
Născut la 14 iunie 1924, în localitatea
Uddingston (Scoţia), într-o familie baptistă, James a fost al patrulea din cei
cinci fii ai unui mecanic de mină. Deşi dintr-o familie săracă, tânărul Black a
reuşit să termine facultatea de medicină la Universitatea din St. Andrews, lângă
Dundee, în 1943. A fost reţinut ca asistent la Departamentul de fiziologie. A
activat apoi ca lector, timp de trei ani, în Malaysia (la Singapore), pentru a
reveni apoi în Marea Britanie. La Glasgow, la Facultatea de Medicină veterinară,
a înfiinţat şi dotat catedra de fiziologie. Aici a realizat primele cercetări
privitoare la acţiunea adrenalinei asupra cordului uman, în special la cei care
suferă de angină pectorală.
În timp ce mai multe grupe de cercetători căutau
medicamente sau tehnici de mărire a concentraţiei de oxigen în cord, James
Black a avut ideea de a ameliora munca inimii prin micşorarea nevoii de oxigen
a fibrei miocardice. L-au ajutat enorm lucrările anterioare ale lui Raymond
Ahlquist, care emisese ipoteza că adrenalina îşi exercită acţiunea pe două
tipuri de receptori, alfa şi beta. Vasoconstricţia apărea ca rezultat al acţiunii
mediatorului sus-amintit pe receptorii alfa, iar tahicardia pe receptorii beta.
Ipoteza lui Black a fost că alimentarea cu oxigen a cordului s-ar optimiza prin
blocarea receptorului beta, ceea ce ar determina o reducere a numărului de bătăi
pe minut, concomitent cu lungirea diastolei, timpul în care cordul primeşte
sânge oxigenat. Deci travaliu mai mic şi timp de oxigenare mai lung. Pare
simplu astăzi, dar până atunci nimeni nu gândise astfel.
Deoarece nu avea în universitate fondurile
necesare pentru a-şi pune în practică „invenţia“, James Black a părăsit
universitatea şi s-a angajat la trustul ICI Pharmaceuticals, unde a făcut echipă
cu chimistul sintetician John Stephenson şi cu tehnicianul Brian Horsfall. După
câţiva ani de încercări, în care nu au lipsit eşecurile, grupul a reuşit, în
sfârşit, să obţină o moleculă care avea o eficacitate semnificativă la o
toxicitate acceptabilă. Molecula sintetizată era propranololul, care, după trecerea cu succes a studiilor clinice, a
prelungit viaţa a milioane de pacienţi cu angină pectorală şi hipertensiune
arterială, fiind cel mai vândut medicament din lume la momentul respectiv.
Urmând acelaşi tip de raţionament, savantul
a urmărit rolul histaminei în organism, în special la nivel gastric, unde
aceasta determină creşterea secreţiei acide. În timp ce alţi cercetători au
arătat că gastrina determină creşterea secreţiei stomacale indirect, prin
eliberare de histamină, efect ce nu era antagonizat de antihistaminicele
„clasice“, Black a emis ipoteza existenţei a două tipuri de receptori (numiţi
ulterior H1 şi H2). Receptorii H1 determinau contracţia musculaturii netede
bronşice şi intestinale, în timp ce receptorii H2 ar fi fost implicaţi în creşterea
secreţiei gastrice. De aici ideea savantului de a „inventa“ (nu agrea termenul
de descoperire, deoarece moleculele sintetice nu existau în natură) un
antihistaminic H2. Propunând însă celor de la ICI realizarea acestui proiect,
nu a găsit înţelegere, astfel că i-a părăsit şi a acceptat colaborarea cu Smith
Kline and French Laboratories, unde a avut la dispoziţie o echipă de chimişti
cu care a lucrat din 1964 până în 1973. În tot acest timp, după numeroase
încercări, James Black şi colab. au experimentat, la nivel preclinic şi apoi
clinic, cimetidina, care, în 1975, a
fost comercializată sub denumirea de Tagamet®,
devenind cel mai bine vândut medicament pe reţetă din lume, pentru terapia
ulcerului gastric şi duodenal.
Din 1973, Black a ocupat postul de profesor şi
şef de departament de chimie medicală la University College din Londra, dar,
nemulţumit de insuficienţa fondurilor pentru cercetare, a optat, în 1978, să
devină director de cercetare terapeutică la Wellcome Research Laboratories, sub
conducerea lui John Vane, laureat al premiului Nobel pentru cercetările din
domeniul prostaglandinelor. Fiind „două săbii într-o teacă“ a părăsit
laboratorul în 1984, pentru a deveni profesor de farmacologie analitică la
Facultatea de Medicină de la King’s College London, unde a funcţionat până în
1992, când a înfiinţat (cu bani americani) fundaţia care îi poartă numele şi în
laboratoarele căreia îşi desfăşurau activitatea 25 de cercetători.
După aceste excepţionale realizări, au venit
şi onorurile: înnobilat de regină în 1981, decorat cu Ordinul Meritului în
2000, laureat al premiului Nobel (1988, în colaborare), distins cu alte
numeroase premii şi medalii.
Cu toate acestea, sir James Black, a rămas
acelaşi savant modest, detestând publicitatea excesivă şi încurajând constant
cercetătorii tineri şi îndrăzneţi. S-a stins din viaţă la 22 martie 2010. În
amintirea sa, la Universitatea din St. Andrews s-a înfiinţat în 2010 o catedră
ce-i poartă numele.
În final, îmi permit să reamintesc o butadă
celebră: „Farmacologia – nimic mai simplu; se poate învăţa în trei lecţii,
numai că fiecare lecţie durează zece ani“.
