Probabil că necesitatea intervenţiei urgente pentru salvarea vieţii unui semen a existat în mintea medicului ori a celui pe care, de-a lungul veacurilor, îl putem asimila având sau asumându-şi o astfel de misiune. Iar această nevoie apărea şi mai evidentă în timpul necurmatelor dispute armate, niciodată încheiate, în sensul unei păci mondiale, fie că vorbim de conflicte locale sângeroase, fie de mari conflagraţii. Abia către mijlocul secolului al XIX-lea, omul de afaceri elveţian Henry Dunant, călătorind în Italia, martor la bătălia de la Solferino (războiul austro-sardinian), vede victimele măcelului ambilor beligeranţi zăcând abandonate pe câmpul de luptă, răniţi şi morţi deopotrivă, în absenţa resurselor umane şi materiale de salvare a celor încă în vii, şi, profund tulburat, are revelaţia unei soluţii care – dezvoltată şi aplicată – va deveni salutară. Întors acasă, la Geneva, scrie o carte („Un souvenir de Solférino“, 1862)1, trimiţând exemplare responsabililor politici şi militari ai vremii, scriere în care pledează pentru înfiinţarea unor organizaţii de salvare a victimelor înfruntărilor armate şi de elaborare a unor tratate internaţionale care să garanteze protecţia răniţilor, dar şi aceea a salvatorilor. Iniţiativa are succes, se parcurg mai multe etape care, în final, conduc la înfiinţarea Crucii Roşii (1863). În prezent, în aproape toate ţările lumii, există societăţi naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, majoritatea fiind recunoscute cu drepturi depline de către un comitet internaţional. Un detaliu anecdotic: neglijându-şi afacerile din pricina preocupărilor sale umanitare (sic!), în 1867, H. Dunant intră în faliment, dar are şansa reparatoare (cel puţin din punct de vedere moral) de a deveni primul laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1901). Această prea lungă digresiune introductivă nu mi se pare inutilă, fiindcă ideea unei structuri de intervenţie medical-umanitară în situaţii de risc vital a constituit, cred, germenul ulterioarei dezvoltări a sistemelor de salvare şi urgenţă, nu neapărat pe arealele confruntărilor armate, dar şi în civilie.
Inspirându-se după un model vienez, profesorul Alexandru Obregia (1860–1937), care după 1900 a deţinut şi funcţia de director general al Serviciului sanitar al României, a avut iniţiativa înfiinţării unui serviciu public de asistenţă de urgenţă de tipul Salvării. Proiect rămas fără rezultat, din pricina lipsei banilor, situaţie – iată – de tradiţie la noi… Încât prima realizare efectivă, instituţionalizarea formei organizatorice implicate eficient în sistemul asistenţei de urgenţă în Capitală este aceea a profesorului dr. Nicolae Minovici (1868–1941), care înfiinţează, în 1906, Societatea de Salvare din Bucureşti. Este o primă treaptă a dezvoltării unui sistem coerent de asistenţă medicală de urgenţă, după cum, bazându-se pe o cercetare în arhive şi biblioteci, consideră autorii: prof. dr. Mircea Beuran, prof. dr. Benone Duţescu şi dr. Rodica Duţescu-Zăvoianu, în recenta lucrare apărută la Ed. Academiei Române (2011): „Serviciile Chirurgicale de Urgenţă din Bucureşti – Etape istorice şi semnificaţia lor“, lansată cu prilejul celui de-al V-lea Simpozion Naţional Hipocratic de Istoria Medicinii (27 iunie a.c.).2 „Momentul declanşator al iniţiativei l-a constituit [pentru N. Minovici] Expoziţia universală de la Bucureşti din 1906 unde, la pavilionul vienez, era expusă o ambulanţă de tip trăsură, cu anexele necesare.(…) Imboldul era unul singur: el, omul de acţiune socială, trebuia să înfiinţeze şi la Bucureşti o asemenea formă de asistenţă“3, consemnează autorii în capitolul intitulat „Etapa de început: Societatea de Salvare şi primele ajutoare în cazuri de accidente din Bucureşti“. N. Minovici – această „figură legendară a medicinii legale româneşti“4 – imaginează organizarea instituţiei după model vienez, care, potrivit autorilor, funcţiona din 1881, se luptă pentru realizarea unui buget, inclusiv din surse private, realizând „Societatea de Salvare din Bucureşti, 1906“. Aceasta şi-a dobândit rapid reputaţie naţională şi chiar europeană, desfăşurând o neîntreruptă activitate în timp de pace sau de război ori în situaţia unor calamităţi. (...)
