Medici fiind, uităm
uneori cum este să te afli de partea cealaltă a uşii, nu în calitate de
pacient, ci de aparţinător. Atunci devenim anxioşi, dornici să aflăm cât mai
multe detalii despre persoana dragă aflată pe patul de spital. Dar ce se
întâmplă când medicii sunt copleşiţi de muncă şi nu au timp să ne ofere
detaliile dorite? Sau e weekend şi există doar un medic, un rezident şi o
asistentă medicală care acoperă 300 de paturi, camera de gardă şi terapia
intensivă? Te cam apucă disperarea! Când cel care veghează bolnavul în
momentele de criză este un membru al familiei, fără pregătire medicală, doar cu
dragoste, grijă şi frică. Să primeşti un telefon să auzi că nu a trecut nicio
asistentă prin salon de şase ore, iar medicii sunt blocaţi la camera de gardă,
mai că îţi vine să pui mâna pe telefon să suni la minister să urli puţin, poate
te mai răcoreşti.
Deja despre exodul
medicilor şi al asistentelor medicale s-a vorbit şi se va mai vorbi de acum
încolo. Însă o altă problemă mă nelinişteşte. Stând şi aşteptând la camera de
gardă să apuc să fur câteva cuvinte medicului şi discutând cu colegii mei care
lucrează în spitale de urgenţă, un lucru recurent apare: majoritatea
prezentărilor de la camera de gardă NU sunt urgenţe! Dar ce îl face pe om să
cheme ambulanţa sau să vină la Urgenţă seara târziu, cu acuze de genul „copilul
meu are febră 38 de trei zile“, sau „mă doare capul de o săptămână“? La
întrebarea „de ce nu aţi mers la medicul de familie?“, de regulă ţi se răspunde
„mă programează peste trei zile“. Iar întrebarea „de ce nu mergeţi la un
cabinet de specialitate?“ deja nu mai are rost, fiindcă aproape tot sistemul
ambulatoriu de stat s-a mutat în privat, iar ce a rămas e deja supraaglomerat.
Prin urmare, măsura cu
programarea pentru medicul de familie a dus la supraîncărcarea spitalelor care
asigură urgenţa. Şi puţini sunt cei care îşi permit să plătească din buzunar un
consult la privat sau analize, astfel că biletul de trimitere rămâne salvarea
omului din clasa de mijloc şi a celor care trăiesc în sărăcie, şi sunt mulţi.
Dar ca să ajungi la el trebuie să te programezi, să te duci să îl iei, apoi să
te programezi la specialist. Nu e oare mai simplu să te duci direct la urgenţă?
Acolo nu poţi fi amânat sau refuzat. În cazul copiilor de exemplu, părintele
stă la muncă 12 ore pe zi, copilul creşte cu bunica sau cu bona, iar seara când
ajunge acasă obosit şi copilul e bolnav, se simte rău, ce altă soluţie mai are
decât să îl facă pachet şi să plece cu el la un medic? La adulţi, situaţia e
similară. Coadă e şi la cabinete şi la urgenţe, dar la urgenţă apuci totuşi să
intri cândva.
Ce altceva am mai
observat? Lumea nu mai are răbdare, e anxioasă şi agresivă. Timpul costă bani,
dar doar pentru pacient. Problema este că acei pacienţi care au nevoie de atenţia
unui medic pentru că sunt internaţi cu probleme acute, nu mai pot beneficia de
aceasta şi sunt la risc de a dezvolta complicaţii sau chiar deceda. Nu putem
acuza pe deoparte omul care face asta, pentru că poate e normal să alegi calea
cea mai „simplă“ şi mai sigură. Nu putem acuza nici medicii de neglijenţă. Însă
ne putem întreba: câţi au fost interesaţi să raporteze aceste probleme? Câţi au
fost interesaţi să le ia în seamă? Sistemul de a lua nişte măsuri fără a urmări
pe termen lung consecinţele acestora pare să fie regula în Ministerul Sănătăţii.
Arunc acum o întrebare în eter: care e până la urmă soluţia? Iţele sunt atât de
încurcate, încât îl compătimesc pe cel care îşi va asuma vreodată
responsabilitatea de a le descurca.
