În fond, ne confruntăm cu o situaţie pe care nu am anticipat-o și la care nu ne-am fi gândit că e posibilă acum ceva vreme. Începutul a fost groaznic: nu știam la ce să ne așteptăm, nu știam despre ce e vorba, cât e de grav, când va trece, cum va trece... dacă va trece.

După un timp am început să ne obișnuim cu ideea, cu situaţia actuală. Unii mor, alţii trăiesc, sperăm de la o zi la alta că cei dragi nouă nu se află printre cei ce au pierdut lupta cu boala. Încercăm să nu ne gândim prea mult. Încercăm să nu intrăm în panică. Poate totuși va fi bine.

Unii sunt mai înţelepţi, mai încrezători în ce poate oferi știinţa. Alţii preferă să mai aștepte. Fiecare își asumă povara propriilor decizii. Și, într-un fel sau altul, această pandemie va ajunge la un sfârșit. Orice încercare, oricât de grea ar fi, își are finalul ei.

Ca după un război, vine momentul în care ne numărăm morţii. Facem un bilanţ rece format din lacrimi, bucăţi de suflet și vieţi pierdute. Și apoi mergem înainte. Trecem peste. Ne continuăm viaţa.

Așa se spune, nu? „Viaţa merge înainte”. Expresii sunt multe, inutile și chiar hilare în faţa unor tragedii, căci realitatea rămâne una singură: pentru unii dintre noi, viaţa nu va mai merge înainte, ci încet, dar sigur, va începe să facă pași înapoi.

Înapoi spre oameni care au fost, dar au plecat. Spre locuri, timpuri și momente care nu se mai întorc și de care nu ne mai putem apropia decât prin umbra unor amintiri.

Fără să vrem, această pandemie ne-a lăsat pe mulţi orfani de cei dragi, de vise, de momente de viaţă și de oameni care ne-au făcut ceea ce suntem azi. Abia începem să ne conștientizăm suferinţa. Ce ne rămâne?

O moarte vie sau o viaţă ce merge înapoi? Sau mai e și altceva? O picătură de lumină într-un abis cenușiu. Greul ce dorim să-l depășim abia începe. Ne plângem morţii, dar pe cei ce rămân în urma lor cine îi plânge? Cine îi ajută?

Citiți și: Doare cu lacrimi