De
multe ori sunt întrebată cum fac față ritmului alert de zi cu zi, fiind
asistent medical într-un spital foarte mare, educator perinatal într-o fundație
cu multe proiecte, dar și soție și mamă. Mai ales că turele de zi și noapte din
spital sunt solicitante nu numai din punct de vedere fizic, dar și psihic.
Nu
poți face față profesiei de asistent medical dacă nu ești dedicat total, pentru
că privești, atingi și respiri suferința. Momentele tensionate în care
conștientizezi că nu mai poți face nimic pentru omul din fața ta se împletesc
cu momentele de bucurie, când un pacient este vindecat și externat. Momentul
când revine la consult și-ți mulțumește pentru tot ce ai făcut pentru el, cât
timp a fost spitalizat, este cea mai mare mulțumire pentru suflet.
O
mare bucurie trăiesc și în zilele când nu sunt la spital și petrec ore în
cadrul Asociației SAMAS, care se ocupă de sănătatea mamei și a sugarului,
organizând cursuri perinatale și consilieri – multe dintre ele, proiecte
sociale în toată țara. Aici fac parte dintr-o echipă tânără și entuziastă,
alături de care acord ajutor, sfaturi și consilieri mamelor aflate în situații
defavorizate. Femei fără venit sau doar cu ajutor social, femei fără locuință,
cazate în centre maternale, tinere minore gravide, cu sau fără soți sau
părinți, femei de alte etnii, fără educație, toate au nevoie de ajutor, de o
vorbă bună, de susținere, dar, și mai important, de educație, pentru a trece cu
bine peste perioada maternă, plină de provocări.
Nu
de noțiuni de matematică sau de limba română au nevoie (deși uneori și acestea
ar fi utile), ci de cursuri de igienă, naștere, puericultură, de alăptare, de
diversificare. Acordate gratuit. Aceste femei se confruntă zi de zi nu doar cu
lipsurile, dar și cu judecata semenilor și cu marginalizarea. Din cauza ideilor
preconcepute sau a gândirii limitate, foarte mulți oameni le jignesc, le
stigmatizează și le consideră inferioare, nedemne de respect. Am petrecut și
petrec multe ore în mijlocul lor și știu că și ele, ca orice mamă, au temeri,
trăiri, suferințe, nevoi, dar mai ales întrebări fără răspuns și nevoie de
ajutor. Asta încerc să fac în orele petrecute cu ele. Să le arăt că sunt mame
iubitoare, puternice și că își pot crește copiii frumos și simplu, chiar dacă
nu au bani. Un bebeluș are nevoie de lapte matern, care este gratuit, de un
lighean simplu pentru băiță și de câteva haine donate de rude sau prieteni. În
rest, brațele iubitoare ale mamei, dragostea și atenția ei îl fac cel mai
fericit copil.
Dar,
pentru că simțeam că aceste două activități nu sunt de ajuns pentru mine, am
hotărât ca, în timpul liber rămas, să mă implic în ajutarea unui centru care
adăpostește copii aflați în situații grele de viată. Propunerea, venită din
partea unui grup de prieteni, mi s-a potrivit ca o mănușă și am răspuns
„prezent”, ca voluntar. Din păcate, în România, se crede că cel mai greu este
să fii copil orfan. Pentru copiii de acest fel se creează case speciale, legi
speciale de adopție, de educație sau de plasament. Dar ce fac copiii care au și
mamă și tată, dar trăiesc o viață de exploatare, maltratare și abuz? Abuzul
fizic și psihic pe care-l simte un copil minor, abuz venit tocmai din partea
celor ce ar trebui să-l apere, este covârșitor. Lipsa educației, lipsa
alimentației echilibrate, lipsa sprijinului emoțional, lipsa unor exemple
pozitive în viața lui duc acest copil la disperare. El învață de mic că trebuie
să fure, să se drogheze, să bea, să se prostitueze și să devină violent, pentru
că doar așa poate supraviețui. Tragedia acestor copii este fără margini pentru
că speranța lor într-o viață mai bună este inexistentă.
În
timp ce copiii abandonați au șanse reale la o viață mai bună prin sistemul de
adopție, copiii cu părinți drogați, delincvenți, prostituați sau alcoolici nu
au decât condamnarea pe viață la chin. Legea spune că părintele trebuie decăzut
din drepturi, dar acest proces este unul lung și anevoios, ce trece prin
mormane de hârtii, dovezi și multe absurdități. Nimeni nu este interesat să-și
consume timpul și energia pentru a face asta. Astfel, sute și chiar mii de
copii rămân victime ale propriilor părinți, părinți care beneficiază
nestingheriți de alocația copiilor, dar și de toate avantajele, neoferind în
schimb nimic bun acestora. Dimpotrivă, copiii sunt închiriați caselor de
prostituție ilegale, chiar de la vârste de 4–5 ani, și sunt abuzați, bătuți,
violați, folosiți la cerșit și la tot felul de munci inumane și ilegale.
Sunt
mândră că fac parte dintr-un grup de oameni inimoși și dedicați, care ajută un
centru unde copiii neînfiabili sunt aduși și salvați din lanțurile părinților,
din ruine, grajduri sau canale. Inițiativa aparține unei femei minunate, care
inițial a salvat patru-cinci copii, apoi zece și, treptat, a ajuns să numere 40
de copii. Acest lăcaș nu este în administrarea statului, pentru că statul spune
că acești copii au părinți. Fără ajutorul nostru, al voluntarilor, această
femeie nu ar putea să asigure cele 40 de mese de trei ori pe zi sau rechizite,
haine, produse de igienă și multe altele necesare copiilor. Așa că îmi dedic timpul
liber acestora, oferindu-le ajutor material, dar și sprijin afectiv.
Oamenilor
care spun că este obositor sau deprimant și nu au curajul să se implice în
asemenea activități, vreau să le spun că nu știu ce pierd. Satisfacțiile sunt
enorme. Te încarci cu energie pozitivă la fiecare activitate cu copiii.
Zâmbetele lor nevinovate, mânuțele lor mici în jurul gâtului tău, când te
îmbrățișează de bun-venit în casa lor, chiotele de veselie și aplauzele la
venirea vizitatorilor care le aduc câte ceva îți umplu sufletul de bucurie. Ei
dăruiesc dragoste necondiționat.
Doar
trăind aceste momente poți înțelege. Dar eu sunt doar o mică piesă dintr-o
mașinărie dornică să ajute și să schimbe ceva în viețile unor copii, pentru că,
până la urmă, ce fac părinții lor nu mai putem modifica. Putem însă schimba
educația, idealurile, speranța de mai bine și dorința copiilor de a învăța și
de a trăi frumos. Îmi doresc să existe din ce în ce mai multe piese, care,
unite, să poată crea un ansamblu minunat, care să transforme lacrimile în
zâmbete.
O versiune a acestui text a fost inclusă
în volumul „Vademecum în cariera medicală”, coordonat de dr. Carmen-Adella
Sîrbu (Editura Universitară, București, 2016)
