La puţină vreme le-au împărtășit prietenilor virtuali creștinarea copilului. Fotografia era însoţită de următorul text: „Să fii deștept și să ne aduci numai bucurii!”.

Nici bine nu a apărut în această lume, și copilului îi sunt trasate misiunile: aceea de a fi mintos și de a-i ferici pe părinţi. „Mintoșenia” aceasta nu cred că se referă la isteţime ori la iscusinţa de a căuta și dobândi o viaţă plină de sens, ci la performanţa școlară menită să-l diferenţieze de colegi, spre fala părinţilor și invidia celorlalţi, musai dintre colegii lor de breaslă.

Mereu am fost atent la relaţia dintre părinţi și copii, fie că sunt dintre cei ţinuţi la piept, ori dintre aceia ţinuţi la facultate. Cei ţinuţi și întreţinuţi sunt mai interesant de analizat.

După ce s-au străduit să-i facă deștepţi, cu riscul pierderii copilăriei și a subdezvoltării socio-emoţionale, părinţii i-au plasat la o facultate – care îi ţine ocupaţi, iar ei îi susţin financiar. Mulţi dintre adolescenţii deștepţi nu reușesc să înţeleagă lucrurile simple ale vieţii și sunt total lipsiţi de îndemânare în viaţa domestică.

Când i-am spus unei mame, care nu înţelegea de ce fiul ei tot eșuează în viaţa personală, că grija excesivă pe care o manifestă în continuare, deși băiatul ei are mult peste 40 de ani, nu-i este deloc benefică, ea a recunoscut că mereu l-a super-protejat și infantilizat, însă, dacă ar da timpul înapoi, tot la fel ar proceda.

Mereu mi se spunea, când vedeam și le comunicam cele observate unor mame, că le voi înţelege acţiunile numai când voi ajunge părinte. În mai puţin de două luni voi adăuga și acest nou rol existenţei mele. Ceea ce am trăit, ceea ce am văzut în jur sper că mă va face să nu ajung să postez un mesaj precum acela pe care l-am menţionat la început.

În prima zi de Crăciun a anului 1986, îmi pierdeam mama și deveneam orfan. Nu am cunoscut-o prea bine, pentru că viaţa a făcut să fiu crescut de trei femei de la vârsta de 2,5 luni. O străbunică, o bunică și o mătușă – mi-au fost mamă, tată și familie.

Hiperprotecţia unor femei care și-au pierdut soţii și apoi nepoata și fiica am simţit-o din plin. Într-o anumită măsură am putut să mă extrag și să-mi conturez singur traiectoriile vieţii. Am înţeles și nu am înţeles acţiunile bunicii-mamă și ale mătușii, de aceea intenţionez să mă raportez diferit în relaţia cu fiica pe care o voi întâlni în luna august.

Pe canapeaua din holul apartamentului din Tecuci am văzut cum au ajuns să fie așezaţi, pe rând, într-un timp scurt, înainte de ultima plecare, unchiul, străbunica și bunica-mamă. Dar tot pe această canapea am primit și vestea morţii mamei.

Unchiul meu m-a invitat să mă așez și mi-a comunicat că mama nu mai este. Însă a simţit că trebuie să-mi dea și un imbold: „Mama ta a fost profesoară de biologie. E datoria ta să o depășești!”.

Nu a fost departe de mesajul cuplului de medici din anul 2020. Atât s-a priceput, așa a considerat un tată care-și pierduse el însuși un copil, să-mi așeze în memorie un îndemn mobilizator.

De fiecare dată când este ziua mea de naștere, majoritatea
mesajelor pe care le primesc fac referire la realizări și împliniri profesionale.

Am ajuns să salvez acele urări care nu pomenesc de carieră. În spatele multor cariere de așa-zis succes sunt mari suferinţe. Oamenii importanţi pe care îi vedem pe scenă ascund în interiorul lor copii suferinzi.

Efortul lor de a fi „cineva”, de a avea o influenţă semnificativă într-o universitate sau într-un spital, cu orice mijloace, nu e decât efectul traumelor acumulate din pruncie.

Îmi doresc pentru acest copil, care încă se plămădește, să fie bucuros și curios. Și să râdă, așa cum eu nu am făcut-o! Să străbată viaţa cu inima veselă! Și să fugă cât mai departe de cei cu duhul mâhnit și oasele uscate!