Chiar dacă sistemul de medicină de urgenţă
a progresat foarte mult în ultimele două decenii, au rămas încă destule
probleme care-şi caută rezolvare. Urgenţele majore, de pildă, cu risc vital
imediat, au nevoie de mai mult. Se întâmplă ca situaţia de urgenţă, deşi
constatată rapid şi comunicată prompt către dispeceratul unic, să evolueze
tragic înainte ca maşina cea mai rapidă şi mai bine dotată să apuce să iasă pe
uşa garajului în care e adăpostită. Orice secundă contează. Timpul e creier,
timpul e viaţă. O inimă repornită după ce activitatea cerebrală a fost
iremediabil pierdută nu va readuce mortul la viaţă.
Stopul cardiorespirator este urgenţa majoră
în care mortalitatea a rămas foarte mare în pofida eforturilor specialiştilor şi
cu toată dotarea avansată a echipajelor care intervin în urgenţă. Un studiu1
danez din 2013, publicat în JAMA, aprecia că supravieţuirea după stopul
cardiorespirator a crescut de trei ori într-un deceniu, în Danemarca, dar şi aşa
abia depăşea 10%. Şi asta într-o ţară în care unul din şase locuitori era
instruit să intervină într-o situaţie de urgenţă, aplicând măsurile de suport
vital de bază (BLS).
În România, unde adesea nici măcar medicii
care nu se ocupă de urgenţă (darmite populaţia generală) nu ştiu să resusciteze
un stop cardiorespirator, acesta devine o fatalitate. Printre soluţiile care
s-au căutat pentru această situaţie a fost, acum câţiva ani, şi una năstruşnică,
de achiziţie masivă a unor defibrilatoare automate, care să fie apoi plasate ubicuitar
în spaţiul public. Pe cheltuiala agenţilor economici, dar asta e altă
socoteală. De ce năstruşnică? Pentru că dovezile privind beneficiile
defibrilatoarelor automate există doar în teorie. Identificarea în timp util a
unui astfel de aparat este aproape imposibilă şi, dacă se întârzie câteva
minute cu aducerea lui, aplicarea şocurilor electrice nu se mai poate face
(aparatul nu face defibrilare decât dacă există activitate electrică, nu după
instalarea asistolei).
Stayin’ Alive
Gestul cu valenţă salvatoare pentru
persoanele intrate în stop cardiorespirator, în absenţa intervenţiei medicale
avansate, este începerea resuscitării de către cei aflaţi în vecinătatea
victimei. Şi aici lucrurile au evoluat, de la diverse scheme de BLS în care
compresiile toracice sunt întrerupte de ventilaţii, până la mai noua metodă
propusă de American Heart Association – de resuscitare cardiopulmonară exclusiv
prin compresii toracice în ritmul... unui cântec cu semnificaţii: „Stayin’
Alive“ de Bee Gees (cântecul are un ritm de 104 bpm şi se recomandă 100–120 de
compresii toracice).
Ca să poată însă interveni, o persoană care
constată un stop cardiorespirator are nevoie de o minimă pregătire. Trebuie să ştii
să constaţi absenţa pulsului şi a respiraţiei spontane, să ştii unde să anunţi
această situaţie şi, desigur, cum să realizezi compresia toracelui. Şi astea nu
sunt informaţii pe care e suficient să le cauţi pe Wikipedia, deoarece există o
componentă practică foarte importantă, iar instructajul se face utilizând manechine
special create cu acest scop.
Resuscitarea precoce
Suedia (ca şi celelalte ţări scandinave) a
realizat importanţa pregătirii populaţiei pentru acordarea primului ajutor în
stopul cardiorespirator, astfel că peste trei milioane dintr-o populaţie de
doar 9,7 milioane de locuitori (deci aproape o treime!) au urmat un curs de BLS
în ultimele trei decenii (conform Consiliului suedez de resuscitare). Cu o
astfel de statistică, era firesc ca urgentiştii suedezi să poată realiza un
studiu prin care să evalueze impactul resuscitării precoce a stopului
cardiorespirator produs în afara spitalului; desigur, i-a ajutat şi faptul că
aproape toate cazurile sunt înscrise, până la cel mai mic detaliu, într‑un
registru naţional. Rezultatele cercetării conduse de Leif Svensson, de la
Institutul Karolinska, au fost publicate2 joia aceasta în New
England Journal of Medicine.
Din totalul de 61.781 de cazuri cu stop
cardiorespirator înregistrate în perioada 1990–2011, la jumătate au existat
martori (trecători); aceste cazuri au intrat în analiza finală, în care 15.512
de cazuri au fost resuscitate precoce (înainte de sosirea ambulanţei) de
persoanele aflate în apropiere, iar 14.869 nu. Supravieţuirea la 30 de zile a
persoanelor din primul grup a fost de 10,5%, comparativ cu doar 4% în al doilea
grup. Similitudinile cu rezultatele din studiul danez sunt evidente. Ce au în
comun cele două ţări? Numărul mare de persoane pregătite pentru BLS.
Voluntarii
Acelaşi grup de la Karolinska a realizat
însă şi un alt studiu3, cel puţin la fel de interesant, publicat tot
săptămâna aceasta în NEJM. De această dată, persoanele care au urmat un
curs de BLS au fost înrolate ca voluntari într-un program de „salvatori prin
SMS“, al cărui principiu este descris în schema alăturată. Astfel, pentru orice
stop cardiorespirator anunţat telefonic, pe lângă ambulanţa trimisă la caz, au
fost alertaţi şi voluntarii înscrişi în program şi aflaţi pe o rază de cel mult
500 de metri de victimă. Pentru ca rezultatele să poată fi validate, studiul a
avut un braţ de intervenţie a voluntarilor şi un braţ de control, în care
voluntarii erau identificaţi, dar nu li se trimitea SMS-ul pentru a interveni
la caz.
Între 1 aprilie 2012 şi 1 decembrie 2013,
numărul voluntarilor a crescut de la aproape şase mii la aproape zece mii, iar
numărul cazurilor de stop cardiorespirator a fost de 1.808 (studiul s-a desfăşurat
în regiunea capitalei suedeze). Din acestea, 667 s-au încadrat în modelul
cercetat (intervenţie precoce a voluntarilor, urmată de intervenţia
personalului medical de pe ambulanţă): 306 au fost incluse în grupul de
intervenţie, iar 361 în grupul de control. Rezultatele sunt grăitoare: 61,6%
din cazurile din primul grup şi 47,8% din al doilea au beneficiat de intervenţia
precoce a privitorilor sau voluntarilor. Unul sau mai mulţi voluntari s-au
aflat în vecinătate în 81% din cazurile de stop cardiorespirator. Cu alte
cuvinte, studiul a demonstrat utilitatea unei aplicaţii mobile pentru iniţierea
precoce a resuscitării de către populaţia generală instruită în BLS, chiar dacă
numărul relativ mic de cazuri nu a permis evidenţierea semnificativă statistic
a vreunui beneficiu în supravieţuirea la 30 de zile. De altfel, acesta a fost
dovedit de celălalt studiu al echipei suedeze.
Problemele americanilor
Un editorial4 care însoţeşte
cele două studii se întreabă dacă un sistem de telefonie mobilă similar ar
putea fi aplicat în SUA pentru a notifica voluntarii de proximitatea unui stop
cardiorespirator. Telefoanele mobile sunt astăzi utilizate pentru a găsi
cafenele, taxiuri sau pentru a identifica o adresă şi drumul cel mai scurt până
la aceasta. În SUA însă, serviciile medicale de intervenţie în urgenţă sunt
fragmentate, apelantul nu este localizat automat de dispecer, iar voluntarii nu
sunt înregistraţi în vreo bază de date, cu toate că numărul persoanelor
instruite în BLS este de câteva milioane bune anual.
Dar ce se întâmplă în România? Ţara noastră
pare să fi surmontat toate problemele americanilor: sistemul de urgenţă are
comandă unică, localizarea se face automat pentru numerele fixe şi este
posibilă, cu sprijinul operatorilor, pentru telefonia mobilă, iar sistemul de
voluntariat este deja aplicat de Serviciul de Ambulanţă Bucureşti-Ilfov şi de
SMURD. Mai mult, SABIF are deja de un an de zile o aplicaţie pentru mobil: ExistaUnErou.
De bine, de rău, ea funcţionează. Mai nou, adică în urmă cu doar două
săptămâni, şi SMURD a anunţat că lansează o aplicaţie similară: Help
SMURD. Care sunt diferenţele dintre cele două? La această întrebare
răspund reprezentanţii SABIF şi SMURD în materialul pe care îl puteţi citi la
pagina 16 a acestei ediţii. Dar, pe scurt, răspunsul e simplu: niciuna de fond.
Bine, vă veţi întreba, dar de ce era nevoie
de două aplicaţii? Şi noi ne-am dori un răspuns sincer. Glumind, poate că nu
s-au potrivit culorile serviciilor de urgenţă şi cele ale operatorilor mobili
care au dezvoltat aplicaţiile. Sau poate orgoliile?
Problemele românilor
Şi totuşi, care sunt problemele noastre?
Aplicaţii avem, ambulanţe avem, publicitate cât cuprinde. Comparativ cu
sistemul de sănătate în ansamblul său, urgenţele din România sunt bine finanţate.
Ce ne lipseşte atunci? Aţi observat care
era numitorul comun al studiilor publicate în JAMA sau NEJM? Cum
să facem ca persoanele cu pregătire în BLS să ajungă cât mai repede la
pacientul în stop cardiorespirator, crescându-i acestuia şansele de supravieţuire,
până la sosirea echipajului ambulanţei. Orice proiect similar desfăşurat în
România trebuie să înceapă cu începutul. Cu instruirea în BLS a unei părţi cât
mai mari din populaţia generală. Este o intervenţie dovedită deja eficace. Nu
trebuie să reinventăm roata, ci doar să realizăm că educaţia medicală a populaţiei
României a fost neglijată cronic. Şi să acţionăm în consecinţă.
Copiii noştri învaţă la şcoală cum să se
roage, dar nu ştiu ce să facă dacă văd un om căzut la pământ, cu conştienţa
pierdută. Dacă responsabilii noştri de sănătate publică şi cei din educaţie nu
vor face mai mult decât declaraţii cvasielectorale, s-ar putea să ajungem în
situaţia în care trimitem voluntarii să se roage în urgenţă pentru cei intraţi
în stop cardiorespirator.
Lucrurile nu se vor schimba peste noapte,
dar trebuie început de undeva. În 2011, SABIF organiza pe stadion un eveniment
demn de cartea recordurilor: cei mai mulţi oameni instruiţi odată în
resuscitarea cardiorespiratorie elementară. Lăsând senzaţionalismul la o parte,
poate că organizarea unor evenimente similare, reduse proporţional, organizate,
de pildă, în sălile de sport ale şcolilor şi liceelor, ar putea ajuta la
educarea generaţiilor tinere pentru intervenţia în urgenţă şi ar justifica,
într-un final, sumele investite în aplicaţiile colorate şi strălucitoare pe
care le exhibă cele două servicii de intervenţie medicală în urgenţă, altfel
aflate într-o concurenţă inegală şi inutilă.
