A circulat, de curând, în presă, o ştire, cu
reverberaţii pro şi contra, despre nişte copii legaţi de pat, într-un anumit
spital. Speculată de presa în căutare de ştiri de senzaţie, vestea s-a răspândit
rapid, în pată de ulei, şi a ţinut capul de afiş cam două-trei zile. Atât
rezistă, în general, o ştire la noi.
De când ne naştem, suntem legaţi de cineva
sau ceva. Copiii mici sunt îngrădiţi de un pat, la început (e un fel de a-i
„lega“), apoi, ca tineri adolescenţi, sunt legaţi de o şcoală, un liceu, apoi
de o facultate. Când devin adulţi, mulţi ajung legaţi de un serviciu, de un
post. De un eşec, de o realizare, de un sentiment. Urmează legarea de o căsnicie,
de unul sau mai mulţi prieteni. Să nu uităm legarea de sistem, de un şef sau de
colegii de serviciu. Din păcate, lucrurile se complică atunci când începi să te
legi de un post, de un scaun pe care refuzi să-l părăseşti, chiar dacă toată
lumea în jur realizează că ai devenit incompetent. Nu putem uita de
politicienii şi diverşii responsabili ajunşi în funcţii-cheie, care uită că
nimeni nu-i ţine „înlănţuiţi“ şi se ambiţionează să ocupe acelaşi scaun călduţ,
chiar dacă doar din postura de simpli privitori.
Reîntorcându-ne la aspectele pur medicale,
mulţi pacienţi sunt legaţi de un medic, de un gest medical sau de o pastilă.
Spitalele şi serviciile ambulatorii sunt legate, la rândul lor, de calitatea
actului medical printr-o verigă mai puţin vizibilă: personalul de specialitate;
numărul şi valoarea acestuia sunt decisive. Când numărul de asistente medicale
scade şi chiar şi cel al infirmierelor ajunge la un prag de alarmă, atunci
calitatea asistenţei se deteriorează. Sigur, nu avem dreptul să legăm copii sau
adulţi de pat, dar, dacă ai copii encefalopaţi, adulţi etilici în plin sevraj,
cu psihoze severe sau cu insuficienţe respiratorii în plină decompensare, la
momentul când hipercapnia atrage agresivitatea acestora, sunt cazuri în care,
cu personal puţin, nu poţi să-i supraveghezi şi monitorizezi pe toţi. De aici şi
accidentele lipsite de vreo încărcătură ştiinţifică de malpraxis, dar care pot
implica în procese un personal sanitar considerat automat vinovat – dacă ne
gândim doar la defenestrări sau automutilări ale acestor pacienţi. Poate că ar
trebui regândită strategia sanitară, plecând de la astfel de exemple din
practica medicală curentă.
Cât despre dependenţa şi legarea pe termen
lung a unui pacient cronic de o terapie, fie ea cardiovasculară, respiratorie
sau oncologică, nu pot să nu fac referire la scandalul foarte recent, privind
utilizarea de Viagra la copil. Medicament binecunoscut bărbaţilor aflaţi la
vârsta a doua sau chiar a treia, sildenafilul are multe alte veleităţi
terapeutice, descoperite chiar anterior celei ştiute astăzi de toată lumea. Mă
refer la beneficiile din terapia hipertensiunii pulmonare primitive şi chiar
includerea într-un program naţional de tratament al hipertensiunii arteriale.
În România. Medicii ştiu asta, dar jurnaliştii, chiar dacă sunt specializaţi pe
domeniul medical, nu au de unde să cunoască acest efect. Este de înţeles, în
aceste condiţii, reacţia preşedintelui Colegiului Medicilor din România, prof.
dr. Vasile Astărăstoae, care a atras atenţia că „medicii ştiu ce fac“. De fapt,
aici începe o altă problemă, care ar trebui să dea de gândit lumii ziaristice
de la noi. Orice semnal aparent negativ trebuie filtrat, în primul rând,
conform dovezilor ştiinţifice şi abia apoi publicat şi discutat în presă. Nu
vorbim, stimaţi colegi în ale scrisului, de „gropi în asfalt“, de „aventuri ale
unor miliardari de carton“ sau de „vedete recrutate dintre manelişti“! Este
vorba de o informaţie care, dacă este „digerată“ greşit de masa mare a populaţiei
needucate medical, se întoarce ca un bumerang împotriva sistemului medical.
Exemple, în România, de-a lungul anilor, au fost nenumărate, începând de la eşecul
unor campanii de vaccinare în masă, până la cel mai recent scandal, al „listei
negre“ de medicamente, care ar putea atrage un reflux de prescripţii. Despre ce
este vorba: săptămâna trecută, din această listă, reprodusă dintr-un material
publicat în Franţa, am aflat cu surprindere că noi, pneumologii, ar trebui să
renunţăm complet la medicamente precum moxifloxacină (un antibiotic cu mare
acoperire în infecţiile respiratorii), pirfenidonă (singurul antifibrozant cu
dovezi recente de categorie B, înaintea unor indicaţii „tradiţionale“ precum
corticoterapia), unele chimioterapice şi, nu în ultimul rând, omalizumab
(antiastmatic acceptat şi recomandat de toate ghidurile internaţionale şi care
reprezintă singura salvare pentru formele severe de astm, unde alte medicaţii îşi
epuizează acţiunea). Culmea este că tocmai m-am întors de la congresul Societăţii
Franceze de Pneumologie (Lille, februarie 2013) şi toate aceste medicamente nu
numai că nu au fost „aruncate la coşul de gunoi“, ci, din contră, sunt incluse
în protocoale şi ghiduri actuale, nefiind nicidecum medicamente „depăşite,
vechi, ineficiente“. Cu alte cuvinte, ştiri fără... legătură cu realitatea.
Concluzia ar fi că trebuie, în general, să
fim precauţi despre cum interpretăm diversele legături apărute – întâmplător
sau... obligatoriu – în presă, fără a ne grăbi să tragem concluzii. Altfel,
conform celebrei afirmaţii a lui Ion Creangă: „Ştiu că sunt prost, dar când mă
uit în jur capăt curaj“ – am putea fi supuşi greşelii.