De curând, generos cu punctuaţia
sprâncenelor, ministrul Administraţiei şi Internelor, domnul Gabriel Oprea, a
propus o soluţie radicală pentru oprirea exodului medicilor din România: să fie
legaţi de ţarină. O vreme. Nu mult. Vreo zece ani. I-aş spune, fără să greşesc,
„legea iobăgiei medicale“. Sau „ţi-o-băgiei medicale“.
Căci primul care şi-o bagă e politicianul,
de preferinţă în organ (organul de partid şi de stat, preferabil degeaba). Vine
apoi managerul de spital – care-şi bagă şi el ce poate – care prin conturi,
care prin firmuliţe, care prin diverse strecurători economice. După el
stabilimentul universitaro-clinic îşi bagă, de preferinţă numele, de preferinţă
prin lucrări ştiinţifice şi cărţi scrise ca din penitenciar (fără număr, fără
număr). Şi, în cele din urmă, pentru că şi şoricelul face parte din lanţul
trofic, şi-o bagă şi medicul. Coada, evident. Unde poate să şi-o bage medicul?
În pacientul său. Care şi-o bagă, finalmente, în toată lumea, pentru că toată
lumea şi-a băgat-o în el.
Să ajungi pacient în România nu e o
alegere. Tot ce-ai de făcut e să fii bolnav, sărac şi fără multă mobilitate şi voilà!
Vei fi preluat de unul dintre onorabilii noştri camarazi şi tratat ca într-o
scrisoare pierdută. Care la prefectură. Care la popa Pripici. Sănătate tip
Pristanda, „renumeraţie“ mică, după buget! Doar că prin spitale nu se pierd
misive, cât pensii şi salarii oferite mai departe informal. Sănătate înainte de
toate, sănătate über alles!
Medicina românească şi-a păstrat bruma de
spoi pentru că nişte zeci de mii de oameni, în fiecare minut, folosesc
tărăboanţa de sistem să îşi ajute semenii. Nu ne iese tot timpul. Dar, la
naiba, ne iese de cele mai multe ori. Sunt foarte mândru de asta. În toţi anii
de când m-am întors acasă m-am întâlnit cu toate fetele şi faţetele de bordel
medical. Şi ca doctor. Şi ca pacient. Şi ca aparţinător de [...]. Am făcut şi-un pic de muncă la
brancard. Am făcut şi-un pic pe bodyguard-ul. Am mers cu ambulanţa. M-am
întors cu ea de unde-am plecat. Am resuscitat. Mi-au transpirat o dată până şi
genunchii în timp ce făceam masaj cardiac unei băbuţe în stop pe o secţie,
vara, unde temperatura la baie rivaliza, suav, cu o saună rusească. Am râs
lângă oameni. Am plâns lângă oameni. Şi într-o noapte am făcut scandal când a
refulat un closet pe o secţie unde în terapie intensivă se mânca salam pe ziar.
Era despre rahatul pâclă pe podea. Şi despre conţinutul ziarului.
Iar astăzi scriu despre acei Înalţi Bărbaţi
ai ţării care, când devin pacienţi, dau bir cu fugiţii. Care prin Turcia. Care
prin Austria. Care prin Franţa. Acei bărbaţi ai ţării care ne explică, la fel
ca domnul Oprea, cum noi, medicii, suntem lipsiţi de valori elementare de
patriotism. Cum e solidaritatea. Cum e onoarea care ni se face, penal, de-a
refuza cadouri. Cum e pusul umărului la propăşirea neamului.
Chiar. Cum e, domnule premier? Acei oameni
care ne etichetează, pe cei care am îndrăznit să ne căutăm norocul şi prin alte
bordeie, mai occidentale, să ne lăsăm copii în urmă pe cale de golani, şi
neveste pe cale de centură. Toţi aceia care se dau jos în clisa vieţii noastre
din maşini cu senzori şi ne explică ba de PIB, ba de card, ba de server, ba de
sistem. Ce simplu e să arunci cu vorba în doctori ca fostul preşedinte şi, după
o analiză prezidenţială, să observi că 40% din diagnosticele puse în România ar
fi false. Nu proaste. False. Şi-apoi să-ţi operezi coloana la Viena. Sau, dacă
ai o tiroidă de scos, de ce să te duci la unul dintre cei trei chirurgi care
mai fac asta pentru români când te poţi duce în Franţa, ca un fost premier,
astăzi blogger şi pamfletar? Se aude, băi porcule? (ca să-l cităm in folio)
Sau, cel mai frumos, dacă ţi‑ai sucit şi ţi s-a rupt ligamentul să iei calea
Turciei. Zău, domnule premier? Pentru un amărât de ligament? Dar ortopedia
românească ce are? E chioambă? E ştirbă, domnule preşedinte al Senatului?
M-am săturat să tot critic. Astfel că m-am
gândit la ceva cu siguranţă impracticabil. Sau, mai bine zis, la fel de
practicabil ca propunerea ministrului Oprea: ce-ar fi dacă politicienii români,
de la vlădică la opincă, ar fi obligaţi să-şi satisfacă nevoile medicale în
sistemul medical de stat românesc? În spitalele noastre tip bideu? Nu, nu în
rezerve private. Nu în regim hotelier de lux. Nu cu coloană oficială la intrare
şi mai ales la ieşire. Nu.
Făcuşi hernie inghinală? Du-te în aria de
acoperire, la spitalul tău sectorial. Politicienii sunt slujbaşi, nu viziri sau
padişahi. Ai mâncărimi incomode prin zone australe? Încolonarea la rând cu toţi
ceilalţi cetăţeni, egali cu tine şi la fel de demni, la coadă la aplicat
pomada. Vor fi oameni, ca doamna senator Anghel, care ne vor aduce aminte că
politicienii nu sunt pălmaşi. Sunt demnitari, ce naiba! Foarte bine. Le
cer colegilor mei de breaslă să-i trateze cu demnitate. Tot atâta
demnitate cât a dumnealor. Tot atâta demnitate cât ni s-a dat. Tot atâta
demnitate cât ni se oferă, lună după lună, sub formă de salarii, botoşei şi
mănuşi de unică folosinţă. Nic plus ultra.
Vor spune unii că şi politicienii sunt
oameni liberi. Liberi să-şi aleagă o clinică privată unde să se trateze.
Respectuos îi contrazic. Eu sunt un om liber. Mai liber decât mine nu se poate.
Între mine şi statul român există doar o relaţie fiscală. Pe banii mei, şi‑ai
tăi, şi-ai lor stau dânşii în funcţii. Iar dânşii, „aleşii“, au convenit că
renunţă la unele libertăţi când şi-au luat asupră-le jugul priveghiului la
bunăstarea Patriei. Şi jugul, şi jegul. Şi-atunci sunt obligaţi. Deocamdată
moral. Deocamdată.
Dr. Gabriel DIACONU
În amalgamul polimorf şi
postmodern al „ştirilor din sănătate“ din presa centrală actuală o ştire a
trecut aproape neobservată. Ea priveşte un „proiect în lucru“ al Ministerului
Sănătăţii şi al Parlamentului, care ar institui obligaţia medicilor de a lucra
în România timp de cinci sau zece ani după absolvirea facultăţii. Conform
ministrului sănătăţii, Nicolae Bănicioiu, ideea ar aparţine vicepremierului
Gabriel Oprea şi este una care „nu i se
pare rea absolut deloc“, doar că trebuie, vai, armonizată cu legislaţia
europeană.
Ideea năstruşnică, din
fericire niciodată pusă în practică, de a lega nişte oameni de glie ca să
rezolvi criza de resurse umane în medicină, e una mai veche şi se tot întoarce
periodic în agenda şi declaraţiile ministerului nostru. În 2007, Eugen
Nicolăescu susţinea că medicii trebuie să fie obligaţi să rămână în ţară o
perioadă dublă faţă de cea a studiilor (nu menţiona dacă 12 sau 22 de ani, în
funcţie de punerea sau nu la socoteală a rezidenţiatului). În 2009, Ion Bazac vorbea
de „restricţii punitive“ – dumnealui ar fi vrut să îi lase pe medici să plece
doar dacă dădeau înapoi toate salariile de rezident, de parcă ele ar fi fost o
pomană gratuită a statului şi nu sancţionarea meschină şi simbolică a unei
munci ingrate, riscante şi epuizante.
Sunt convins că, dacă aş
face săpături mai temeinice în necropolele amnestice ale ştirilor, aş regăsi
acelaşi mic demon posedând şi mai multe minţi de decidenţi. De abia în
primăvara asta şi doar printr-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
a fost recunoscut faptul că rezidentul îşi merită salariul pe care, aşa mic şi
amărât cum e el, nu prea ai cum să i-l ţii ostatic. Dar iată că nu se termină
anotimpul şi iarăşi vorbim despre cum să închidem frontierele medicale. Mă
bucur şi eu de micile favoruri ale providenţei, cum ar fi faptul că nu m-a
prins ploaia pe drum, că mai era nişte cafea pe fundul borcanului azi de
dimineaţă şi că domnul ministru are totuşi rezerve şi bănuieşte că s-ar putea
să fie nişte probleme de ordin european în aplicarea restricţiilor.
Dacă inteligenţa nu
dovedeşte absurdul ideii, experienţa a dovedit inaplicabilitatea ei.
Predecesorii actualului ministru nu au reuşit să o pună în vigoare sau poate,
cine ştie?, nu s-au străduit îndeajuns. Despre cum ai putea să împiedici un
cetăţean membru al UE, în 2015, să plece pentru a profesa şi a-şi căuta
fericirea unde vrea şi este nevoie de el, nu cred că are rost să discutăm. E
genul de iniţiativă care merită mai curând comprese reci pe frunte decât
replici informate. Dar am putea face o scurtă analiză a ideii în sine.
Oare cine s-a gândit
prima dată la ea? Al cui a fost creierul care a mijlocit venirea ei pe lume? Nu
cred că a fost un politician, fie el ministru, deputat, senator, membru de
partid etc., pentru că politicienii ar trebui să aibă o cultură politică,
inclusiv în privinţa drepturilor omului şi a liberei circulaţii profesionale în
lumea capitalistă. Nici tehnocrat nu cred că a fost, nici al sănătăţii, nici al
dreptului: e ca şi cum aş suspecta pe un chirurg că a tratat o apendicită cu
tinctură de vânătă – un miracol al naturii, sau pe un tâmplar că a făcut un
scaun cu două picioare. Poate că ideea s-a născut colectiv, într-o lungă pauză
de cafeluţă, într-un birou comun, a fost absorbită în sistemul de ventilaţie şi
s-a diseminat şi la etajele de deasupra.
Care e intenţia din
spatele ei? Excludem de la bun început motivele raţionale. De multă vreme toată
lumea se plânge de exportul masiv de intelect, de migraţia medicală şi de
deficitul de personal. Dar ani de zile posturile au fost blocate în sistemul
public şi nicio altă măsură de motivare sau frânare a fenomenului nu a fost
vreodată luată. Până şi singura grevă a medicilor din ultimele decenii a părut
lipsită de orice convingere, ca un pacient deprimat care face nişte gesturi
simbolice, rutiniere, într-un simulacru de viaţă. A existat la un moment, e
drept, o reacţie psihologică primitivă de negare, când ministrul Eugen
Nicolaescu afirma că din 2013 nu a mai plecat niciun medic din ţară.
Rămâne posibilitatea
motivelor afective. Sau instinctive. Acestea sunt de două feluri: cele omeneşti
şi cele dezumanizate, psihopate. Cele omeneşti constau în dispreţul populist.
Politicienii sunt vocea inconştientului colectiv, amplificatorul sensibil al
pulsiunilor primare ale populaţiei. Trebuie să fie, altfel n-ar mai primi
voturi cinstite.
Or, lumea e furioasă pe
noi, medicii, de ceva vreme şi, într-o anumită măsură, dintotdeauna. Ca
politician, dă bine să mai dai câte o palmă publică peste obrazul medicilor,
produce o binevenită satisfacţie viscerală. Iar dacă nimereşti în acelaşi timp
şi diaspora, eşti deja croitoraşul cel viteaz.
Motivele inumane constau
în ideea că profesioniştii sănătăţii n-ar fi mai mult decât o resursă, precum
gazele naturale sau mănuşile sterile. Deşi medicii, prin definiţie, slujesc, ei
sunt şi oameni cu aspiraţii, sentimente, nevoi, drepturi şi obligaţii. Să nu
ţii cont de asta contravine imperativului categoric kantian şi, logic, nu poate
fi parte a Regatului Legilor. Dacă iniţiativa nu e dusă mai departe nici de
data asta, e un semn bun şi de speranţă pentru societatea noastră.
Sau doar un alt mic
favor al providenţei?
Dr. Vlad STROESCU
