Educaţia
pentru sănătate, în pofida aportului esenţial la întărirea sănătăţii şi
prevenirea îmbolnăvirilor, rămâne, pe nedrept, la periferia medicinii, conştientizarea
rolului şi efectelor sale pozitive fiind redusă, dacă nu chiar ignorată.
Aceasta pentru că, pe de o parte, se presupune că o practică, într-un fel sau
altul, toţi medicii, ceea ce este doar parţial adevărat, deoarece aceştia se
simt atraşi de zona curativă a medicinii, mai spectaculoasă, mai valorizantă,
cu efecte imediate; actul medical adresat unui individ, esenţial în practica
medicală, umbreşte angajarea într-un domeniu mai puţin vizibil, care se
adresează populaţiei întregi sau unor grupuri-ţintă, şi ale cărei efecte apar în
timp, fiind mai greu de evaluat în mod concret. În plus, în ultimii ani în
teritoriul vast şi primitor al educaţiei pentru sănătate au pătruns şi din ce în
ce mai mulţi neprofesionişti, dacă suntem de acord că educaţia, în general,
trebuie făcută de oameni pregătiţi nu numai în domeniul în care se angajează,
dar care au şi cunoştinţe minime de pedagogie socială pentru a fi convingători şi,
deci, eficace. Însă chiar şi această mutaţie ar fi benefică dacă printre
„educatorii sanitari“ de ocazie nu s-ar infiltra unii animaţi de promovarea şi
vânzarea produselor – remedii miraculoase (menite să prevină îmbolnăviri dintre
cele mai redutabile, cum sunt cancerul, diabetul sau bolile de inimă, să ne întărească
imunitatea, să crească potenţa etc.) şi soluţii curative pentru boli grave,
chiar incurabile – neomiţând să atace medicina ca fiind neputincioasă, iar
medicamentele – chimicale periculoase! Un alt domeniu de predilecţie al acestor
„educatori“ este nutriţia: suntem sfătuiţi ce să mâncăm spre a nu ne îmbolnăvi,
a ne vindeca sau „a slăbi garantat“. Gama alimentelor recomandate este atât de
variată, conţinându-le pe aproape toate cele consumate în mod obişnuit, încât
ar rezulta că, hrănindu-ne ca de obicei, nu ne vom mai îmbolnăvi niciodată,
alimentele funcţionând ca adevărate medicamente („alicamente“, vorba unora
dintre promotorii acestor concepte). Din păcate, şi unii medici aderă la astfel
de concepte, propunând terapii fanteziste, fără niciun fundament ştiinţific
(unul, de pildă, recomandă alimente în funcţie de forma acestora, spre a fi
folosite în vindecarea unor organe cu care se aseamănă, ex.: prazul pentru
bolile osului etc.). Medici sau nemedici nu uită să profite de generozitatea şi
interesul de tiraj al presei, făcând reclamă cabinetelor proprii.
Aparent,
prezenţa educaţiei sanitare în practic toată presa scrisă ar sugera un aspect
pozitiv: toate cotidianele şi periodicele, tabloide sau quality, au câte o pagină dedicată problemelor de sănătate, în
raport cu interesul crescând al cititorilor pentru aceste subiecte. Numai că,
după estimarea subsemnatului, mai puţin de un sfert din aceste texte sunt
corecte şi utile, un alt sfert fiind nocive, iar restul – neutre, fără nicio
consecvenţă benefică. Consecinţele certe sunt câştigurile materiale de pe urma
speculării credulităţii şi ignoranţei cititorilor – prin urmare, această
ofensivă mediatică nu este decât cantitativă, lipsită de orice fundamentare ştiinţifică,
astăzi când „medicina bazată pe dovezi“ guvernează practica terapeutică (sau ar
trebui s-o facă), inclusiv educaţia pentru sănătate.
Între
aceste mutaţii există şi exemple pozitive: media audio-vizuală difuzează zilnic
mesaje concentrate, cu sfaturi esenţiale pentru întărirea sănătăţii: „evitaţi
excesul de…“, „consumaţi zilnic…“ etc. Din păcate, aceleaşi canale prezintă în
spaţiile afectate reclamelor şi nu numai o sumedenie de produse naturiste,
suplimente alimentare, ca având efecte miraculoase, manipulând telespectatorii
şi susţinând prosperitatea producătorilor şi distribuitorilor. Fiind produse
destinate sănătăţii, s-ar impune un control mai riguros, ca în cazul
medicamentelor, dar deocamdată aceste cerinţe etice nu se pot opune intereselor
financiare.
Există, din păcate, o mentalitate păguboasă:
dacă evoci un lucru pozitiv, fireşte, printre multe altele negative, eşti taxat
drept „nostalgic“. Îmi voi asuma această etichetă, amintind ceea ce consider că
era pozitiv în trecut: se edita un număr mare de broşuri de educaţie sanitară,
pe teme ce acopereau marile probleme de sănătate, de stil de viaţă, de
prevenire a bolilor, alimentaţie, creşterea copiilor etc., având drept autori
personalităţi ale vieţii medicale sau specialişti consacraţi şi specializaţi în
educaţie sanitară, în tiraje „de masă“, adică sute de mii de exemplare. Astăzi
nu se mai găsesc bani pentru broşuri sau alte acţiuni de educaţie sanitară reală
asigurate de specialişti. Existau şi funcţionau în cadrul şi pe lângă direcţiile
de sănătate judeţene „laboratoare de educaţie sanitară“ încadrate cu specialişti,
dispunând de fonduri, aparatură şi chiar mijloace de transport. Astfel se
asigura acoperirea la nivelul ţării şi certitudinea profesionalismului, înlocuit
azi cu improvizaţii, persoane fără pregătire, interese comerciale. Şi, spre a
nu se înţelege că mutaţiile din prezent sunt o fatalitate impusă de alinierea
noastră la „valorile şi realităţile europene“, adăugăm că într-o vizită
documentară recentă într-o ţară europeană (Franţa) am găsit structuri instituţionale
destinate educaţiei sanitare, o bogată editare de broşuri, similară celei din
trecutul nostru, din care am adus un număr important spre a le folosi ca
argumente pentru reluarea metodei eficace a cuvântului scris şi difuzat larg. O
altă realitate, astăzi aproape dispărută, este aceea a „specialistului în educaţie
sanitară“ (medic, psiholog, biolog, asistent medical, jurnalist). Ca orice
specialitate sau disciplină profesională, şi educaţia sanitară are nevoie de
„dirijori“, de lideri de opinie care se consacră, spre cinstea lor, acestui
domeniu cu riscul de a rămâne în umbră, comparativ cu alţi specialişti.
