Acest medic nu
mai e de mult naiv sau idealist. Și da, a beneficiat de sponsorizări din partea
industriei farma. S-ar fi descurcat și fără ele? Probabil că da. Regretă în
vreun fel experiența? Nu. Sunt și doctor și cercetător. Și relația mea cu farma
a fost, și rămâne, una centrată pe știință, pe dezvoltarea cunoașterii
medicale. A fost în vreun fel imoral să accept statutul de sponsorizat farma?
Nu. În schimb, asocierea, prin contiguitate, cu confrați loviți de amoralitate
poate fi considerată o formă de contaminare.
De unde pleacă,
de fapt, totul? Să începem cu partea de cercetare. Formația mea profesională e
de om de știință. Mă fascinează ideea de nou, mă intrigă controversa. Am scris
prima carte la 19 ani, într-o vreme când în Catedra de anatomie a UMF „Carol
Davila“ dictonul era că „nu se mai scriu cărți originale azi, în anatomie s-a
zis tot ce era de zis, astfel că scriem cărți din cărți“. Or, adevărul, fie el
o formă de consens și conveniență, nu-mi convenea. Făceam voluntariat, ofeream
o expertiză sub formă de gratuitate. Din primii mei bani, obținuți cu multe ore
de muncă, mi-am permis o pizza, un pepsi și trei deserturi.
La McGill, în
anii de muncă pe suicid, trăgeam cu greu pentru granturi. Ideile noi trebuiau
argumentate în fața CIHR – Institutul canadian de cercetare în sănătate.
Autoritatea federală era zgârcită, și extrem de pigulindă cu raționamentul de
lucru. Statul, ca finanțator, e un mic satrap. Politicile de sănătate sunt un
remanent al confruntării boante dintre politic și tehnic, dintre economist și
profesionistul în domeniul medical. În Canada, totuși, granturile includeau
bani pentru „diseminarea de cunoștințe“. A nu se confunda cu „diseminarea de
conștiințe“, tipică României, adică PCR – pile, cunoștințe, relații. Aveam,
anual, un buget per capita de trei mii de dolari ca să mergem să ne prezentăm
rezultatele la congrese. În România, prin comparație, medicul tânăr, dacă nu a
captat fonduri suficiente, stă la coada lumii, vițel la poartă nouă.
Congresele au
devenit niște teribile abominațiuni, în toți anii de când le cutreier.
Prietenii mei din secțiunea World Psychiatric Association (WPA), din care fac
parte, vorbesc de anumite adunări ca de niște „cluburi de old boys“, mai degrabă
preocupați de arhitectura țării gazdă decât de procesul sisific prin care se
înaintează cunoașterea. Nu generalizez. Știu oameni care și la 80 de ani își
cară posterele, își organizează prezentările, tânjesc să discute, să dispute
chestiuni care nu țin doar de turnul nostru de fildeș. Mașinăria de congrese și
businessul farma au căpătat, totuși, anumite malignități. Cea mai mare dintre
ele este „eminence based medicine“ (medicina bazată pe opinia
„corifeilor“).
Vrând, nevrând,
sub scoarța de echitate și separare a lumii în trei clustere de accesibilitate,
e rușinos de scump să vrei să participi la un congres. Taxele s-au dublat în
doar ultimii zece ani și asta pentru că, într-o oarecare măsură, farma a
injectat opulență în congregație, pentru ca mai apoi s-o retragă în momentul în
care-au fost acuzați că prăsesc întregi turme de mioare pentru propagarea
agendei, mai degrabă decât dialectica onestă, a studiilor bazate pe dovezi, nu
prescuri și colivă. Brusc, duse au fost angaralele pe care le primești pentru
banii pe care, dacă n-ai sprijin, îi avansezi sub forma unei taxe de
participare. Sunt congrese la care taxa de participare este de patru sute de
euro. Sunt congrese la care e o mie de euro. Un business care poate fi teribil
de profitabil pentru organizatori. Doar dacă faci socoteala că unele întruniri
mamut au peste trei mii de speakeri și începi să intuiești care e motorul de
profit. Acele mii de speakeri sunt, într-o bună măsură, mamuții lânoși ai
medicinii, veniți să consfințească „greutatea“ anumitor descoperiri, în timp ce
investigatorii independenți, studiile mici, grupurile dintr-un anumit bazin
geografic luptă din greu să acceadă la scena deschisă a lumii „who’s who“. În
secțiunea WPA al cărei codirector sunt, facem eforturi constante să lansăm simpozioane-satelit
gratuite pentru participanți sau să facilităm transport și cazare pentru colegi
din Africa, America de Sud, țările fostului bloc răsăritean. Și, chiar și-așa,
uneori e imposibil să-i accesăm altfel decât prin corespondență, Skype sau proximitate.
Cu bunele și cu relele ei, farma a permis trambulina prin care unii oameni au
ajuns la nexus-ul dezbaterii. Pe de altă parte, mulți au fost chemați, puțini
aleși – și nu întotdeauna criteriul de alegere a fost generat de știință, cât
de marketing și business. Zahărul candel oferit proeminențelor medicale a
corupt procesul de triere a toptanului, credibilitatea actului de știință a
scăzut în timp ce studiile „head-to-head“ pe anumite produse suferă de
incredulitate, fiecare de fapt își promovează produsul lui în timp ce audiența,
aidoma stimulată, se uită cu un ochi la făină și cu celălalt la catering.
Nu putem totuși
unii fără ceilalți. Medicina și farma sunt simbionți. Formula de simbioză,
„mutual profitabilă“, are nevoie să iasă de sub umbrela condiționării operante.
Dincolo de compatibilități și incompatibilități, dincolo de mita francă și
comisionul discret, suntem chemați la aceeași masă. Să întrebăm, să rămânem
curioși, să căutăm răspunsuri la întrebări. Să ducem mai departe. Să ne
ducem mai departe. Nu știu care e prețul corect pentru asta. Intuiesc că n-ar
trebui să fie o excursie în Bali sau o masă la un restaurant cu stele Michelin.
Și stau și mă întreb ce a fost mai întâi? Cererea sau oferta?
