Vă rog, nu căutaţi cuvântul „cipare” nici în dicţionar și nici în Wikipedia. Nu îl veţi găsi oricât aţi încerca, dar vi-l pot explica cu ușurinţă.
M-am vaccinat anti-COVID și, așa cum susţin unii dintre cei care sunt împotriva vaccinării, mi-am plasat de fapt un „cip” în organism. Sigur că nu știu dacă este 4G sau 5G și, deși a plouat zilele acestea și a fost umed și frig, nu am păţit nimic și nici nu am avut un „semnal” mai puternic.
Absurditatea acestui argument a adus o lume non știinţifică faţă în faţă cu o nouă dezbatere polemică generată de o asociere care frizează ridicolul. Am văzut și dezbateri pro și contra unde au fost chemaţi specialiști în electronică și oameni care probabil că nu au văzut în viaţa lor un cip, dar care și-au dat cu părerea. De la discuţia despre existenţa sau inexistenţa COVID-19 s-a ajuns încet, încet, la marea controversă pe tema efectelor vaccinului anti-COVID.
Toate discuţiile se cantonează pe respectarea dreptului de a opta. Și aici, conform tradiţiei românești, vorbim primordial despre neajunsuri: ce se bagă în acest vaccin dăunează, este toxic, ne modifică genetic, ne predispune la cine știe ce boală ascunsă sau ajută autorităţile să ne supravegheze de la distanţă.
Nimeni nu pomenește câteva lucruri care ar trebui să fie argumente supreme. Rezolvarea definitivă a unor epidemii s-a făcut prin imunizare activă în masă cu condiţia ca ea să fi fost acoperitoare pentru întreaga populaţie. Aici procentele acoperirii vaccinale diferă de la 70-75% până la 95% din populaţie.
Închipuiţi-vă să fi avut acum valurile de holeră, febră tifoidă, poliomielită, care au stresat omenirea anterior fie separat, fie toate împreună. Apariţia acestor virusuri noi sau a unor mutaţii recente este generată de modul în care omenirea a intervenit activ, deranjant asupra habitatului unor vieţuitoare, restrângându-l sau deturnând misiunea acestora (exemplul cel mai elocvent îl reprezintă liliecii).
Respectul faţă de ceilalţi
Discuţia despre dreptul de a nu se vaccina sau de a nu fi obligat să o faci este întreţinută artificial, la fel ca și cea despre inexistenţa virusului.
Din mass-media românească nu a lipsit prezentarea cazurilor de oameni care s-au erijat în purtători de cuvânt ai grupului de negaţioniști și care apoi au făcut boala, în forme uneori grave sau chiar mortale.
Ba mai mult, după ce au făcut infecţia, au dat vina pe condiţiile din spital, uitând că expunerea lor, baia de mulţime făcută fără mască, a dus la virusare. Dreptul de a nu fi vaccinat poate că ar trebui legat și de obligaţia de a nu-i îmbolnăvi pe alţii.
Oare de ce aceia care nu se vaccinează sau refuză să o facă ar trebui să-și obţină indirect dreptul de a fi protejaţi de cei care se imunizează? Experimentul suedez contând pe efectul de turmă a eșuat, iar experţii din această ţară s-au întors la recomandările testate multinaţional de OMS.
Oare de ce se încurajează eșuarea unei operaţiuni de vaccinare în masă, cu contribuţie și din partea „talk-show-urilor” în „prime time”, care anulează mesaje clare și exemple de vaccinare pe propria piele, de la experţi care se bazează pe argumente știinţifice?
Doar prin vaccinare s-a reușit schimbarea în bine a destinului omenirii. De la prima vaccinare executată vreodată împotriva variolei, în 1796, de medicul englez Edward Jenner, au trecut 225 de ani, timp în care numai prin vaccinare s-au eradicat: holera, febra tifoidă, poliomielita, varicela, rubeola etc.
Și dacă tot vorbim despre rubeolă, oare nu avem un alt exemplu tipic românesc? Acolo unde nu s-a făcut această vaccinare riguros, tributul plătit inclusiv în ultimii ani a fost important prin cazurile, uneori mortale, apărute la copiii nevaccinaţi prin opunerea părinţilor.
A apărut și efectul de turmă, prin imunizare indusă de vaccin sau așteptată după o infecţie propagată în masă. Sigur că vorbim despre imunizarea de turmă cu referire la animale, dar să nu uităm că atunci când privim o turmă mergând după cel ce o conduce, observăm că nu întotdeauna acesta va alege calea cea mai sănătoasă ori drumul cel mai scurt.
România încearcă să obţină cât mai multe doze vaccinale (cea mai recentă discuţie fiind pentru doar 600.000 de doze, comparativ cu alte ţări din UE, care sunt mai răsfăţate), iar în același timp să organizeze cu costuri deloc mici centre de vaccinare și o strategie acoperitoare pentru întreaga ţară.
Unele ţări, ca Israelul, au luat un demaraj serios și au toate șansele să ajungă rapid la acea rată de vaccinare per populaţie, asiguratoare pentru a stăpâni pandemia. Altele, și aici intrăm și noi, au mutat polul de interes de la tragedia bolii în sine și a consecinţelor sale, la discuţiile eterne despre o vaccinare utilă sau riscantă.
Recent, românii au depășit ca număr de vizitatori în Maldive alte ţări care făceau aceste vacanţe acolo, iar Grecia se gândește să relanseze turismul pe bază de adeverinţă de vaccinare.
Sigur că poate rămâne alternativa de testare înainte de plecare în călătorie sau la graniţă, dar oare de câte ori nu au reacţionat public aceiași români pentru că se trezeau în faţa unor lungi cozi de așteptare pentru obţinerea testului sau chiar încurajând micul trafic transfrontalier de testare de contrabandă, cu rezultate mai mult sau mai puţin reale?
În contextul în care contești cu obstinaţie vaccinul, care este calea cea mai simplă să te imunizezi, este mai bine să faci repetitiv un test destul de incomod, ca să te reverifici ori de câte ori devii anxios?
Și apoi, cine trebuie să suporte consecinţele economice că ai dat boala altui coleg, unui membru apropiat din familie sau grupului cu care socializezi? O boală care presupune adesea zile de spitalizare, de carantinare, absenţă fizică și traumă psihică, precum și costuri enorme pentru societate, sume care se adaugă celor induse de obligaţiile derivate din stările de urgenţă sau de alertă.
Dacă mă uit la statisticile despre opţiunile de vaccinare ale românilor, nu pot să nu mă îngrijorez observând că doar 45% dintre profesori doresc să o facă, până la o treime dintre cadrele medicale au rezerve, la fel ca și românul fără pregătire medicală, iar populaţia de la ţară o ţine morţiș că nu există virusul și nu are sens.
Încep să fiu convins că dacă eșuăm, va trebui să ne obișnuim cu epidemii sezoniere de COVID-19, cu coșmarul unor noi mutaţii din ce mai frecvente și mai rezistente la vaccinurile tradiţionale. În aceste condiţii nu vom putea închide niciodată spitalele alocate pacienţilor COVID și va trebui să păstrăm secţii doar pentru această boală.
Părinţii nu vor mai putea aduce cu încredere copiii la școală. În loc să se întrebe de ce nu se deschid școlile, ei ar trebui să facă „lobby” pentru vaccinare. Altfel, virusul SARS-CoV-2 care a intrat pe micile portiţe naţionale iniţiale, lărgind breșele din sistemele fiecărei ţări, va deveni un locatar comun, un obișnuit al fiecărei familii de la noi.
Sigur că mai este ceva ce nu avem voie să uităm. Ceea ce spunea Samuel Smiles: „Orice om capătă două feluri de educaţie: una pe care i-o dau alţii, alta, mult mai însemnată, pe care și-o dă el însuși”.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Află mai multe informații despre oferta de abonare.
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe
