Biblioteca din pod
Cuvântul are virtuţi magice, aşa cum se vădeşte
în hipnoză şi în reveria sugerată. Literatura ştie, de multe ori, să deszăgăzuiască
incantaţia şi atunci magul este scriitorul care foloseşte în recuzita sa, ca o
baghetă vrăjită, curgerea limpede şi adâncă a frazei. În acest fel se poate
vorbi despre scrierile romantice ale lui Jean
Giraudoux. El a fost caracterizat în lumea literară franceză dintre cele
două războaie mondiale ca iluzionist şi prestidigitator. Scrie într-un stil
plin de nenumărate „pase“ învăţate în desăvârşirea virtuozităţii literaturii
franceze clasice. În peisajul literar al acesteia, Giraudoux a meritat să fie
numit un „scriitor nou“, adică nu se livrează dintr-o bucată cititorului, ci
acesta trebuie să aibă răbdarea să-i cucerească pe rând multiplele metereze în
spatele cărora se ascunde sensul. Marcel Proust, în prefaţa primei cărţi a lui
Paul Morand, compară acest tip de scriitor cu un oculist ce oferă vederii o nouă
pereche de ochelari, cu care să vadă lumea sub aspecte înnoite şi clare. După
lectura unui roman de Giraudoux, convingerile noastre s-au schimbat, iar
principiile de care suntem legaţi îşi inversează cauzele şi efectele. Cea mai
exactă caracterizare a scrierilor sale o face însuşi scriitorul mărturisind
amicului său Jean Mistler: „Cărţile mele, în fond, sunt pur şi simplu simple
jurnale intime“.
În podul plin de cărţi se află şi cartea lui
Jean Giraudoux: La France sentimentale,
care se alătură altor volume din categoria jurnalelor intime: Les Provinciales, Jacques l’indifférent, Simon le pathetique. Mostră a uşurinţei
literare, vecină cu frivolitatea, proprie talentului unor urmaşi ai lui
Molière, volumul cuprinde mai multe istorioare galante în care un personaj
feminin, Bella, îşi petrece o existenţă libertină.
Acţiunile povestirilor, în mare parte
imaginate, nu au nimic semnificativ. Autorul nu lasă să se întrevadă nicio urmă
de reproş moral, ba din contră, dă tonul unui umor binevoitor şi obţine frumuseţea
şi plenitudinea frazelor care, de la Madame de Sévigné încoace a produs ceea ce
s-a numit „magie albă“. Prozele scurte reunite în volumul „La France
sentimentale“ s-ar defini ca nişte exerciţii de virtuozitate asemănătoare celor
executate de violonişti. Dintre ele, o figură aparte o face schiţa „Le mirage de
Bessines“, fără îndoială un pamflet la adresa psihologiei freudiene şi a
psihiatriei, o analiză literară a unui caz de halucinoză pe care autorul o numeşte
miraj. Pictorul Remy Grand se pomeneşte că îi apare în faţa ochilor imaginea
panoramică şi persistenţa orăşelului copilăriei sale, dar în care nu se disting
fiinţe vii sau detalii colorate. Imaginea alb-negru se însoţeşte de o anxietate
în spatele căreia se discerne o entitate malefică, ce îl face responsabil de o
vină morală a copilăriei. Fiindcă nu este capabil să o identifice, se
reîntoarce în peisajul natal care, prin faptul că şi-a păstrat coloritul şi
prospeţimea de altădată, face să dispară mirajul, adică, halucinoza. Încheierea
redă exclamaţia de uşurare a personajului: „La dracu cu psihologia, psihiatria şi
cu Sigmund Freud!“, care, deducem noi, înclinau să considere totul drept ceva
morbid, în timp ce tratamentul făcut printr-un joc al inteligenţei s-a dovedit
salvator.
Jean Giraudoux îşi iubeşte personajele, dar
după dictonul: „Qui s’aime se taquine“. Într-adevăr, cu o zeflemea nostimă le
surprinde micile defecte sau ciudăţenii de comportament şi le amplifică până la
caricatură. Aşa se întâmplă cu Fortanges din romanul „Eglantine“, un nobil de
spiţă veche a cărui hipersomnie modifică întreaga viaţă domestică din locuinţa
sa seniorială. Pe câteva pagini de început, scriitorul face „elogiul“ acestei
hipersomnii legendare în familia lui de multiseculară spiţă. Fiindcă, pentru stăpânul
lor, nu exista seară şi dimineaţă, cei din casă mergeau în vârful picioarelor şi-şi
făceau de lucru într-o linişte deplină. Insomnia era resimţită de Fortranges ca
un simptom grav, asemănător cu un leşin diurn. Dacă deschidea ochii în cursul
nopţii nu mai putea să-i închidă la loc, fiind nevoie de o mână 
străină să o
facă. În cursul celei de-a patra insomnii, tatăl său, destul de robust până
atunci, a resimţit apelurile ficatului, altfel tăcut în timpul zilei, care l-au
făcut să se sfârşească de o boală somnolentă! Uneori în cursul nopţii, fiul său,
aproape sexagenarul personaj, se trezea într-o tresărire, cu mintea sa greoaie
descoperind un adevăr „banal şi evident“ la care nu se gândise în timpul zilei.
Atunci, în cursul nopţii îşi dădea seama că în lume necazurile sunt mai
numeroase decât bucuriile; că orice act al nostru este efectul unei cauze etc.
În noaptea ultimei insomnii, crezând că astfel poate îndepărta atacul, a rămas
înţepenit în pat, aşteptând întâlnirea cu infinitul. Dar acesta, crezând că are
de-a face cu un cadavru, a renunţat şi a plecat.
Prelungirile operei lui Giraudoux ajung
departe, în spaţiul veritabil al spiritului francez, cu o întărită excelenţă a
calităţilor şi a defectelor sale. De aceea este curios că un scriitor care este
în acelaşi timp şi poet, poate unul dintre cei mai reprezentativi pentru
perioada interbelică, literat pentru care realismul era o urâţenie şi lumea
doar o imagine, un joc de reflectări într-un sistem de oglinzi, a suferit o
eclipsă în ajunul Eliberării. Poate pentru că ultimii ani ai vieţii l-au dezamăgit
pe Magician. Diplomatul nu ajunsese ambasador, patriotul constată înfrângerea ţării
sale, pacifistul a sucombat în războiul dezastruos. Ca şi Bernanos şi
Saint-Exupéry protestase împotriva dezumanizării vieţii moderne urmată de o
inexorabilă şi devitalizantă eră a roboţilor.
Buna şi plăcuta sa dispoziţie a fost
înlocuită de un pesimism blazat. Piesa de teatru „Nebuna din Chaillot“ terminată
puţin înainte de moartea sa, condamnă iremediabil, sub masca pestriţă a unei
comedii împinse până la caricatură – după aprecierea lui Pierre de Boisdeffre –
societatea timpului său. Dezamăgit a fost autorul Bellei pentru că în epica sa
conturase fiinţele umane în trăsături ideale şi văzuse în cuplul sentimental o
singură fiinţă misterioasă, un singur suflet cu două trupuri gemene – o esenţă.
Clipele şi evenimentele îi evocă o magie prin care conjură dragostea şi
fericirea, mergând pe drumul romanticilor germani de la care sorbise, încă de
tânăr, toată filozofia.
