Imaginează-ţi anul 2050. Apropiaţii din familie s-au tot rărit în ultimele decade. Nu mai ai rude de gradul I în orașul tău. Soţul sau soţia a părăsit această lume. Copiii îţi sunt plecaţi. Ai peste 80 de ani. Te-ai descurcat de unul singur destul de bine până acum. Săptămâna trecută te-ai împiedicat de-un preș și ai căzut. Ai făcut o fractură de șold. Ai alarmat dispozitivul pe care-l porţi mereu pe corp ca să poţi anunţa salvarea. A venit. Te-a dus la o clinică de vârf din B. Acolo nu a venit nimeni, nu te-a însoţit nimeni din familie. Cu toate astea, ai fost tratat la fel ca orice alt om. Ai avut de suportat o operaţie de protezare a șoldului, cu un oarecare risc pentru vârsta ta, dar a mers bine. Nici infecţie nu ai făcut. A doua zi au venit la tine, odată cu medicul, trei kinetoterapeuţi și aţi discutat planul de recuperare-reabilitare. Ai fost ajutat să-ţi miști piciorul. Mai întâi în pat, dar destul de repede te-ai dat jos și ai făcut din nou primii pași. Nu merge atât de bine cum ţi-ai fi dorit. De fapt, nu merge bine deloc. Începi să te gândești ce vei face când vei pleca din spital.
După câteva zile, medicul șef chiar discută cu colegii lui despre externarea ta, în condiţiile în care el vede că nu faci progrese. Un fizioterapeut intervine și spune că el vede că faci totuși progrese și să te mai ţină. El câștigă. Te îngrijorezi și mai tare cu gândul la ce vei face singur acasă. Apare și un asistent social. Începe să te descoasă despre ce ar urma să se întâmple cu tine când vei ieși din spital. Îi povestești. Locuiești într-o casă la etaj. Singur. El cere să vadă locul. Se întoarce și îţi spune despre niște modificări care ar trebui făcute ca să poţi locui la parterul casei ca să nu mai riști să cazi pe scări sau să te împiedici de podelele imperfecte și îi dai acordul să facă modificările respective. Sunt sunaţi copiii tăi și vin la tine la spital. Urmează o întâlnire cu mai tot personalul implicat. Insiști să rămâi în casa ta. Asigurările îţi vor plăti personal calificat care să te ajute să-ţi faci cumpărăturile o dată pe săptămână. Care să vină să te ajute la curăţenie și alte treburi casnice o dată pe săptămână. Altcineva va veni zilnic să te ajute să îţi recapeţi puterile și încrederea în tine după externare. Tot plătit de asigurări.
Acum revino-ţi, B. vine de la Bruxelles, nu de la București. Cam așa arată un sistem de sănătate care e centrat pe pacient. În București nu sunt bani pentru așa ceva. Ei au fost dosiţi decenii la rând de responsabili fără scrupule, de politruci incompetenţi. Nu a rămas nimeni care să pună la punct un astfel de sistem, pentru că nu le pasă de oameni decât dacă-s de-ai lor. La peste 80 de ani nu te va mai (re)cunoaște nimeni din spitalele ţării în care ţi-ai petrecut o viaţă profesională întreagă. Copiii tăi au părăsit această ţară (nu-i mare surpriza, ţie oricum ţi-a fost silă să mergi la vot decenii la rând). Politicienii pe care i-ai trimis la Bruxelles au dat cu flegmă culturii naţionale, în loc să înţeleagă și să aducă de acolo civilizaţie.
Cândva ţi-au spus că ţara ta merită mai mult. Prost, da’ mult. Ieși la vot de data asta. Și îndrumă-i și pe alţii să facă asta. Mulţumesc prietenului meu, doctorul George Ignat, care mi-a împărtășit cum funcţionează lucrurile în sistemul centrat în jurul pacientului din spitalul din Bruxelles în care lucrează.