Pentru
o bună cercetare a malpraxisului medical trebuie să pornim de la originile
acestui fenomen care începe a se organiza încă din anii studiilor liceale ale
viitorului medic și continuă în mediul universitar. Este bine cunoscut că în
etapa postrevoluționară a României, organizarea și structura învățământului
liceal a suferit mutații considerabile, printre care și scoaterea disciplinei
„Anatomia și fiziologia omului“ din programa obligatorie de studiu, astfel
încât viitorul student nu este întotdeauna familiarizat cu noțiunile pe care le
va studia. În ceea ce privește admiterea la universitățile de medicină din
țară, nu ne putem lăuda cu performanțe similare celor de acum 30 de ani, când
în România existau doar șase universități de medicină, în care se intra cu note
peste șapte. Acum, admiterea la medicină pare una pur formală, astfel că
diluția valorilor studențești din anul I de studiu nu mai trebuie reliefată.
Oricum, aceasta se reflectă și în notele mici de absolvire a facultății.
Mulți
dintre cei care ar trebui să fie bine pregătiți profesional ajung să ocupe
locurile de rezidențiat din urma clasamentului pe specialități și pot alege
doar posturi pe care nu se înghesuie nimeni. De aceea, calitatea asistenței
medicale oferită în aceste compartimente e în consonanță cu acest aspect.
Medicul rezident de azi învață de unde poate, citește haotic ce prinde în mână, notează ce aude la colegii săi mai
avansați în anii rezidențiatului și insistă pe obținerea de informații de pe
internet.
La
toate aceste avataruri ale evoluției profesionale ale medicului, se adaugă
politica sanitară oficială, care a aplicat niște măsuri arbitrare, total
nepermise unei bune funcționări a sistemului medical. S-au desființat spitale
de primă linie și s-a redus numărul de paturi în spitalele rămase. După
aglomerarea lor, infecțiile interioare de spital au apărut ca ciupercile după
ploaie. Subfinanțarea sistemului medical românesc a dus la instaurarea unei
politici economice potrivit căreia orice produs farmaceutic, de întreținere,
curățenie, asepsie, se achiziționează numai pe baza unei licitații, câștigător
fiind cel care oferă cel mai mic preț. Acesta este alt aspect periculos, pentru
că nu tot ceea ce e mai ieftin este și cel mai bun.
Voi
insista și asupra unor aspecte ce țin de factorul uman. În România, numărul de
medici care ia calea exilului este mult prea mare, factorii de decizie din
ierarhia administrativă medicală nu sunt întotdeauna cei mai potriviți unui
scop sanitar, iar managerul economist al spitalului își permite de multe ori
grave imixtiuni în actul decizional medical. Malpraxisul medical este vizibil
deci sub mai multe forme: administrativ-coercitiv, pseudoștiințific, de
ignoranță medicală totală.
Alt
aspect care potențează malpraxisul este programul de vizitare a bolnavilor în
spitale, uneori total nepotrivit pentru menținerea unei stări de igienă atât de
necesare. În multe spitale, coridorul secției de nou-născuți este plin de
aparținători civili, gălăgioși, consumând alimentele aduse de acasă. De aceea,
puzderia de infecții tegumentare și oculare a nou-născuților este o realitate tristă.
Tragic este că antibioticoterapia inițiată la vârste fragede pentru
contracararea acestor infecții nu va duce decât la apariția germenilor
rezistenți la antibiotice în secția de nou-născuți.
Un
aspect politic al actului medical contemporan este instituirea unui sistem de
turnătorie colegială între membrii echipei de gardă. Există instituționalizat
telefonul cu firul roșu, unde un medic reclamant, nemulțumit de probleme
inventate, pârăște pe altul, la un faimos comitet național operativ de urgență.
Un oarecare funcționar de acolo somează pe cel pârât, adoptând politica
pistolului pe masă, dacă acesta nu se supune. Concluzia e clară.
Am
atras în mai multe rânduri atenția forurilor în drept, publicând în coloanele
„Vieții medicale“ articolul „Sindromul polonez“. Mi s-a dat dreptate, dar nu
s-a făcut nicio schimbare. „Merge și așa!“ – e deviza zilei. În ultimii 25 de
ani s-au înmulțit plângerile persoanelor civile împotriva medicilor. Limbajul
acestor reclamații este mult medicalizat, semn că este gândit de un
profesionist în domeniu. Deși am semnalat forurilor decidente asemenea aspecte
„academice“ ale practicii medicale, nu s-a luat nicio măsură.
Este
necesară o regândire a unor măsuri pentru îndreptarea acestor anomalii.
Atragerea în țară a medicilor tineri și a celor plecați pe alte meleaguri, o
reașezare a corpului medical pe scara justă a valorilor sociale, cu retribuții
corespunzătoare, sunt deziderate care se cer aplicate imediat. Ierarhizarea
justă a valorilor din medicină, respectarea independenței decizionale a
medicului și interdicția unor imixtiuni politico-administrative externe
scopului redării sănătății omului bolnav sunt alte trepte spre reclădirea
scării valorilor.
