Bine îi este omului la o masă cu oameni simpatici! În general, da. Există însă și momente în care simţi că nu e locul tău acolo. Cu fiecare treaptă pe care pășeam spre a intra în pântecul Bolţii Reci din Iași, mă imaginam derulând imaginea invers, ca în videoclipul „Return to innocence”, al celor de la Enigma.
M-am așezat între cei alături de care participasem la un eveniment extrem de interesant. Care urma să se încheie, prietenește, cu o masă, cu muzică lăutărească și alte cele. Le-am părut mai rezervat și, dacă iniţial mi-au ignorat starea, ulterior am devenit personaj analizat. „Parcă ești o nucă! Lasă-ne să pătrundem în miezul tău!”, „Ești prea serios în seara asta!”, „Hai, noroc! A ieșit fain evenimentul! Lasă melancolia!” Mai toţi mă voiau haios și degrabă ciocnitor.
Din faţa mea, un amic, om de litere și persoană publică, ţine să explice astâmpărul meu: „Așa se comportă un om de familie bună. Băiat extrem de atașat de mamă!” De mulţi ani ne știam, dar niciodată nu am discutat despre trecutul nostru. Psihanalistul de hrubă mi-a readus neastâmpărul și buna dispoziţie și m-a integrat pe neașteptate în atmosfera grupului. Fata de lângă mine a izbucnit în râs.
Freudianului comesean i s-a părut că i s-a necinstit analiza și s-a ridicat indignat. „Râzi de ce-am spus sau mă crezi vreun Birlic de Bolta Rece?!” Cuvintele lui i-au făcut și mai năprasnic râsul. Ca să nu derapăm și să ne afundăm mai mult decât locul în care ne aflam, am intervenit: „Am fost crescut de la două luni și jumătate de o bunică văduvă, care m-a și adoptat când mi-am pierdut mama, nu mi-am cunoscut tatăl, așa că, pe loc repaus”.
Îndată au început să vină dinspre fiecare valuri de tristeţe, scuze și păreri de rău. Cuţitele au căzut de mult din răni și nu-mi mai sângerează fiinţa. Nu mă simt deloc nedreptăţit de viaţă, de soartă ori de divinitate. Și nu-mi amintesc să mă fi căinat vreodată. În schimb, i-am auzit pe alţii, în felurite chipuri, să se exprime cu privire la aceste întâmplări ale vieţii mele.
Doar pe două dintre acestea aș vrea să le pomenesc aici. Poţi să-i fii simpatic unui șef de secţie, unui șef de clinică sau oricărui șef, chiar să te și aprecieze, în modul cel mai sincer, pentru activitatea pe care o faci și pentru implicare. Dar când vine ceasul în care vrei să promovezi, să te înscrii la un concurs, în mod legal, atunci simpatia se convertește: „Ești băiat simpatic și muncitor, dar postul e pentru nepotul meu...”. A fost onest. Ţinea în palmă un ban ce avea două feţe. Aversul îl mulţumea, era bine conturat, însă reversul nu avea relief. Pentru el.
În multe feluri mi-au zis colegii, prietenii și cei alături de care am lucrat de-a lungul timpului. Am fost „Richard Wagner”, „Rișaaar”, „Rikanu”, „Riky”, „Ricy” și altele, dar nu e spaţiu să le pomenesc pe toate.
Am fost privit ca fiul nu-știu-cui, persoană cu foarte mulţi bani, care „își permite să facă Istoria medicinei” și să renunţe la chirurgie; soţul unei texane bogate, care-i va asigura o viaţă de „JR” și de reverie; persoană „înfiptă în cercuri închise” care știe prea multe... și câte și mai câte. Acum vreo cinci ani, aveam să aflu că cineva din universitate, când vorbea pe la colţuri despre mine, îmi spunea „Orfănelul”.
Voi încheia, nu știu dacă mai vesel ori mai trist, dar tot cu un fapt real. În vara anului 2003, când eram dublu-orfănel, mă duceam să caut un sicriu. Și, trecând prin dreptul pieţei din Tecuci, mă ciocnesc de un amic, jurnalist la un săptămânal judeţean, pe care, după ce ne-am salutat, l-am întrebat, banal, ce face. Nici n-am isprăvit bine întrebarea, că a și răsturnat răspunsul: „Nu așa de bine ca tine!”