Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

Mâna și virtuțile care îi sunt atribuite

Viața Medicală
Prof. dr. Benone DUŢESCU vineri, 3 februarie 2017
Viața Medicală
Dr. Rodica DUŢESCU-ZĂVOIANU vineri, 3 februarie 2017
Viața Medicală
Prof. dr. Mircea BEURAN vineri, 3 februarie 2017
Viața Medicală
Psih. Sabina ZĂVOIANU-DUŢESCU vineri, 3 februarie 2017
     Mâna a trezit admirația omului încă din cele mai vechi timpuri. Stau mărturie nenumăratele mâini pictate pe pereții grotelor din epoca preistorică, cea mai veche datând cu 37.000 de ani în urmă. Mâna i-a impresionat pe medici, aceștia, începând cu Hipocrate, descoperindu-i și descriindu-i treptat organizarea morfologică și funcțiile complexe. Ansamblul trăsăturilor fizice ale mâinii fac din ea „un organ din cele mai originale, unul din cele mai diferențiate ca forme superioare ale vieții”, cum remarca Henri Focillon (citat de Isabelle Letourneau), iar alți gânditori au subliniat rolul mâinii ca organ activ în perfecționarea omului.
     De la mâna din picturile rupestre la zeii indieni cu mâini multiple, la mâna Hamsa, protectoare împotriva răului în Mesopotamia și în culturile orientale moderne, mâinii i-au fost atribuite multe puteri naturale și spirituale de-a lungul secolelor. Filosofii, sociologii, antropologii, istoricii, psihologii, medicii au elaborat diferite definiții ale acestui, în primul rând, organ anatomic.

 

Diverse definiții

 

     Nu am intenționat să facem o analiză cuprinzătoare a demersului istoric de elaborare a diferitelor definiții ale mâinii, unele extrem de simple și insuficiente. Este totuși interesant să menționăm definiția din dicționarul explicativ al limbii române, care descrie mâna ca „membru superior al corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete”. Ce este interesant de subliniat în această definiție este prezența cuvintelor „corpului omenesc”, sugerând unicitatea mâinii ca organ la om. În dicționarul medical (1997, traducere după ediția franceză din 1996), mâna este prezentată ca „segment distal al membrului superior care continuă încheietura mâinii și se termină prin cele cinci degete; i se disting o față palmară și o față dorsală; palma prezintă ridicături rotunjite de partea cubitală, eminența hipotenară, iar de partea radială – eminența tenară”. Dicționarul medical din 1970 nu definește în niciun fel mâna, dar enumeră 17 semne și sindroame ce implică mâna în diferite stări patologice. Într-un dicționar Littré (Paris, 1964), mâna este definită ca fiind parte a corpului uman de apucare și de tact, deci, în definiție i se recunosc cele două funcții principale – de execuție (apucare) și de informare (tactil). În Mic dicționar medical (Valeriu Rusu, 1983), la cuvântul mână scrie: „porțiune terminală a brațului, scheletul său fiind format din corp, metacarp și falange; mâna exercită numeroase și fine mișcări; se modifică în unele situații patologice”.
     Revenind la definiția mâinii ca organ unic uman, ceea ce o face unică este prezența policelui complet opozabil. Acest fenomen, al rotației policelui în jurul propriei axe longitudinale este permis de articulația carpo-metacarpiană. Deși unele primate au o formă similară a membrelor superioare, majoritatea nu prezintă decât police parțial opozabil. Dacă privim omul preistoric, se poate argumenta că primul om considerat complet diferențiat de primate, homo habilis, este și primul care folosește unelte primitive. Se pare, deci, că funcționalitatea mâinilor și capacitatea de a folosi unelte sunt unele din principalele caracteristici care diferențiază omul de celelalte primate (M. Haeusler, 2004). Homo habilis este asociat cu o creștere în volum a creierului – semn al evoluției către omul de azi. Deși cercetările arheologice arată că specia era mai apropiată de primate ca morfologie și anatomie, este clasificat în familia hominizilor și nu în cea a australopitecilor, datorită capacității de a-și crea unelte (Schrenk et al., 2007). Deși acest argument a fost controversat de-a lungul istoriei, un lucru este cert: crearea și folosirea uneltelor pentru a facilita diverse activități a fost un moment central în evoluția umană.

 

Boli și sindroame

 

     Eliberarea mâinii în poziția bipedă a omului va antrena eliberarea gurii, care, nemaifiind solicitată pentru atac, pentru apărarea corpului sau pentru apucarea și transportul alimentelor, „gura va avea satisfacția să servească la vorbire”, cum constata Grigore de Nyssa (citat de Michaela Marzano, 1968). Multe secole mai târziu, paleontologi și filosofi aveau să redescopere și să aprobe această constatare.
     Să precizăm că, pentru anatomiști, mâna este partea terminală a membrului superior. Ea începe de la încheietura mâinii și se împarte în două regiuni: mâna propriu-zisă și degetele. Dar tot ei au văzut și văd mult mai mult în acest organ periferic de informare și execuție care „ține organic de organul central de execuție, decizie și coordonare care este creierul, ambele exteriorizând de fapt, o realitate funcțională unitară și indivizibilă”. Am citat aici formularea unui medic, scrisă cu mulți ani în urmă, despre „Mâna ca prelungire a creierului” („Viața medicală” nr. 8, 1977). Autorul, dr. Arcadie Percek, argumentează că toate acele calități de mare finețe, de mișcări nuanțate și determinări ale mâinii au la bază sinergismul funcțional a nu mai puțin de 27 de oase care intră în alcătuirea mâinii: 14 falange care intră în alcătuirea degetelor propriu-zise, cinci metacarpiene care alcătuiesc scheletul palmar, opt oscioare care constituie rădăcina palmei. „Toate cele opt oscioare, cu denumiri dintre cele mai stranii (os scaphoideum, os lunatum, os triquetrum, os pisiforme, os trapezium, os trapezoideum, os capitatum, os hematum), descărnate și examinate cu luare aminte, ne apar aidoma unor veritabile diamante, măiestrit șlefuite. Toate cele 27 de oscioare ale mâinii sunt puse în mișcare de mușchi, și aceștia deosebit de numeroși (patru sunt numai la degetul mic, de exemplu), în timp ce nenumărate filete nervoase, nenumărate vene și artere asigură circulația impulsurilor nervoase, ca și a combustibilului tisular. Mâna își lasă amprentele sale, asemenea unui autentic sigiliu al speței, pe toate realitățile lumii, pe toate formele muncii umane. Ea este capabilă de extraordinare plasticități și metamorfoze. Este capabilă, la drept vorbind, de orice performanță” (A. Percek).
     În dicționarele medicale sunt enumerate nu mai puțin de 17 boli și sindroame care afectează grav mâna și dau, cu o anume caracteristică, mâna drept nume al bolii sau sindromului respectiv; cităm dintre acestea: „mână în baionetă”, aspect caracteristic în hemiplagia infantilă; „mâna balanță”, ale cărei mișcări sunt imposibile din cauza unei laxități ligamentare deosebite; „mâna de mamoș”, aspect particular întâlnit în tetanos; „mâna în gheară” în grifă; „mâna indicatoare” în paralizia nervului median; „mâna strâmbă radială” consecutivă unor malformații ale radiusului; „mâna acromegalică” (în acromegalie); „mâna suculentă” aspect particular în siringomielie (semn descris de Gheorghe Marinescu); „mâna cubitală” aspect particular observat în paralizia nervului cubital; „mâna de maimuță”, urmare a atrofiei mușchilor eminenței tenare; „mâna în gât de lebădă” (la ridicarea antebrațului mâna cade în jos realizând un aspect de gât de lebădă), aspect caracteristic în leziunile nervului radial ș.a.

 

Mâna și identitatea

 

     Urmele lăsate de degete pe o anumită suprafață au fost considerate din cele mai vechi timpuri ca „pecete personală”. Impresiunea degetului (sau a mâinii) avea valoare probatorie încă din Antichitate în multe state și imperii, precum cel asiro-babilonian, în China, India, Japonia ș.a. Urmele lăsate de formațiunile papilare pe un obiect cu suprafață netedă – amprentele digitale – atent studiate în ultimele secole au dus la constatarea că aceste impresiuni sunt caracteristice pentru fiecare subiect, diferă de la individ la individ datorită desenului papilar digital, care este strict individual. Cel care a reținut și studiat sistematic acest fenomen a fost fiziologul și antropologul englez Francis Galton (1822–1911), care a imaginat un sistem de identificare a individului, fundamentat și perfecționat de antropologul croato-argentinian Juan Vucetich (1858–1925) pe baza studierii amprentelor digitale. Așa s-a constituit dactiloscopia (din gr. daktylos – deget și skopia – examinare), metodă de identificare a persoanelor, folosită în antropologie, medicină legală și criminalistică, bazându-se pe analiza caracteristicilor lăsate pe obiecte de urmele reliefului papilar (amprente digitale). În 1892, s-a reușit prima identificare pozitivă a unui criminal cu ajutorul metodei dactiloscopice.
     Relieful papilar se formează înainte de naștere (din a șasea săptămână a fătului) și provine din interiorul pielii. Acest relief este alcătuit din creste și șanțuri care formează așa-numitele desene papilare. Ele sunt specifice pielii corpului omenesc și sunt cunoscute sub denumirea de dermatoglife. Nu se pot schimba niciodată, chiar dacă degetele suferă arsuri sau răniri. Odată ce noul strat de piele se regenerează, amprentele care se formează își păstrează forma inițială. Este un semn de identificare pentru fiecare individ. Cercetătorii nu au putut explica până acum, suficient de convingător, la ce folosește corpului uman această unicitate sau de ce acestea sunt dispuse în vârtejuri eliptice. Dar tot ei au folosit-o pentru identificarea individului. O amplă descriere a dactiloscopiei ca metodă de identificare a individului este cuprinsă în Tratatul de medicină legală al profesorului Mina Minovici (București, 1930). El considera dactiloscopia ca mijloc primar de maximă certitudine în identificarea agresorilor recidiviști. „Amprentele digitale și apoi grupele de sânge au jucat un rol esențial în identificările de persoane” (din studiul „Medicina legală și criminalistică: repere istoriografice”, de V. Beliș, O. Buda și H. Rață, 2016).
     Cu ajutorul unor tehnologii recente, studiul amprentelor poate dezvălui detalii despre sexul, modul de viață, alimentele și băuturile consumate etc. Foarte probabil că puterea viitoare a științei va descoperi noi elemente de identificare în dermatoglife. Telefoanele inteligente folosesc amprentele digitale ca metodă de identificare sigură a posesorului („cod de deblocare”); de asemenea, actele de identitate biometrice folosesc amprentele ca precauție împotriva furtului de identitate.

 

Limbajul nonverbal

 

     În introducerea la tratatul său de grafologie, Andrei Athanasiu explică pe larg relația creier–mână, în acest proces uman – scrisul. Scrisul este un proces de comunicare folosind litere și simboluri, care complementează limbajul verbal, constând în mișcări automatizate ale brațului, mâinii și degetelor. Trebuie considerat o gesticulație specială, o mimică a mâinii, de mare finețe și precizie. De la hieroglife și scrierea cuneiformă până în zilele noastre, scrisul a fost nu numai o artă unică a fiecărui individ, dar și o expresie a societății și culturii, definind grupuri. Putem considera (afirmă Andrei Athanasiu) că scrierea este un seismograf care înregistrează, printr-o serie de mișcări automatizate ale brațului, mâinii, degetelor, dinamica personalității noastre, iar grafologia este o disciplină care se ocupă cu raportul între scriere și autorul ei, între care se intercalează mișcarea grafică. Dintre toate activitățile, scrisul lasă mâinii cea mai puțină libertate, dar este cea mai complexă, căci fixează limbajul.
     Grafologii analizează trăsăturile cele mai fine ale scrisului, forma și dimensiunea literelor, legătura dintre acestea și semnificația lor psihologică. Se remarcă diferite forme și tendințe ale scrisului: apăsat, col­țuros, oval, energic, caligrafic, scriere ro­tunjită, complicată, simplificată, scriere seacă, ornată, bizară sau artificială, scriere ti­po­grafică, deghizată și multe altele care ar ajuta la cunoașterea persoanei în contextul evaluării făcute. Primele dovezi ale unei analize sistematice ale scrisului vin de la Camilo Baldi (1622). Lucrarea în care se stabilesc primele reguli ale grafologiei este cea a abatelui J. H. Michon (1801–1881), „Système de Graphologie – Métode pratique”.
     Grafologia medicală este ramura care se ocupă cu diagnosticul bolilor neurologice, ortopedice, reumatologice sau degenerative, precum și al influențelor alcoolului sau ale unor droguri sau medicamente, bazate pe denaturarea scrisului pacientului (Kučera și Havigerová, 2015).

 

Mâna în chirurgie

 

     Mâna este principala unealtă a chirurgului și, în cursul pregătirii profesionale, devine și produsul muncii acestuia. Activitatea operatorie de zi cu zi dezvoltă finețea și puterea de execuție, care permit efectuarea în aceeași măsură a unei munci migăloase, de mare delicatețe, cât și a unor gesturi în forță, de moment sau de durată. Pentru a se menține la un nivel optim, este necesară continuitatea neîntreruptă a activității. Chirurgul, ca un pianist, trebuie să facă exerciții permanente în sala de operație (P. Brânzeu).
     Dar mâna nu este suficientă pentru a produce un mare chirurg. Actul operator este o creație conștientă. În chirurgie, talentul nu poate fi redus la abilitatea manuală. Au fost mari personalități care nu erau foarte abile, dar străluceau printr-o inteligență cu totul deosebită. Activitatea manuală este subordonată activității cerebrale. Acest adevăr a fost exprimat de mulți gânditori în domeniu, dar într-o formă extrem de simplă l-a spus Tixier, la deschiderea congresului francez de chirurgie din 1929: „Mâna nu tremură când creierul nu ezită”.
     Înalta măiestrie chirurgicală se câștigă foarte greu. Ea necesită efort susținut care îl absoarbe pe chirurg și îl obligă la tot felul de renunțări. Fiolle descrie profunda tensiune psihică a chirurgului care operează: „Mai teribil și mai dureros este efortul chirurgului de a se învinge pe el însuși, de a-și înfrâna pornirile, pentru a câștiga calmul necesar, pentru a-și reduce mișcările la o perfectă coordonare. Publicul care ignoră această perpetuă luptă nu cunoaște adevăratul preț al măiestriei chirurgicale, în care el nu vede decât un dar al naturii de același gen ca vocea unui cântăreț. Or, cine va putea, odată, comentând un simplu gest chirurgical, executat cu eleganță, să arate tot ce se află înapoia acestui gest, ca muncă, meditație, îndoieli, suferință și încăpățânare?” (citat de P. Brânzeu, 1966).
     Theodor Burghele avea să ilustreze într-un mod deosebit profilul și exigențele chirurgului. Acesta nu trebuie să rămână „un simplu meseriaș”, „un pălmaș în plagă”, pentru că profesiunea de chirurg impune seriozitate, gândire, onestitate, dragoste de om, o preocupare fără limită, fără noimă. „Cril spunea că un chirurg are obligația să nu uite că mâna sa trebuie să fie condusă de creier; eu aș adăuga la această afirmație – scria profesorul Burghele – că mâna chirurgului este necesar să fie condusă în egală măsură și de inimă”.
     Chirurgii au imaginat emblema profesiunii lor ca având în mijlocul gravurii mâna înnobilată de o înaltă consiliere și îngerească trăinicie. Istoria chirurgiei și practica actuală a acestei profesii ne oferă toate mărturiile necesare pentru a observa unitatea dintre creier și mână în actul chirurgical.

 

„Știința” mâinii

 

    S-a încercat să se constituie o „știință a mâinii”, după conformația acesteia, punând la baza constituirii științei respective, ca metodă, spiritul de observație, corelația între diferite forme anatomice ale mâinii și caracterul psihologic sau chiar destinul omului respectiv. Așa a apărut, în 1843, printre altele, chiromanția, care descrie mai multe tipuri de mână: mâna elementară (cu palma mare), mâna necesară, mâna utilă, mâna artistică, mâna filosofică, mâna mixtă, sau prevede destinul după traseul liniilor din palmă. Chiromanția este abordată de Ray Hyman (1976) într-o amplă descriere și analiză critică a acestei practici.
     Citirea în palmă începea cu mâna dominantă, întrucât se credea că reflectă gândirea conștientă, în timp ce mâna cealaltă era asociată cu subconștientul. Desigur, aceasta practică nu și-a făcut loc în lumea științei, dar motivul pentru care o menționăm aici este acela că oamenii i-au acordat o deosebită importanță. S-a crezut că mâna e „oglinda sufletului” și că poate să reflecte nu numai caracterul, dar și viitorul unei persoane. Spre deosebire de astrologie, care prezice viitorul din surse exterioare, chiromanția se bazează pe factori interni. Inconsistența rezultatelor studiilor de specialitate încă face ca chiromanția să fie discreditată ca știință (Preece și Baxter, 2000), fiind o superstiție fără rigoare în metodologie, lipsită de protocoale sistematizate.
     Un obicei interesant, strângerea mâinii, practicat atât de des în prezent, are rădăcini în istorie. Strângerea mâinii pare să aibă la origine o asigurare a faptului că persoana care îți întindea mâna nu avea nicio armă ascunsă asupra sa – dovadă a sincerității și prieteniei.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.