Newsflash
OPINII

Managementul adevărului

de Adrian GHEORGHE - ian. 13 2017
Managementul adevărului
     Prin comparație cu modul în care se raportează la adevărul de zi cu zi, celelalte probleme ale sistemului de sănătate din România sunt inodore. Crizele în rafală ale lui 2016 au arătat că realitățile paralele sunt norma în interiorul căreia nu poate fi decât mimată înaintarea către un obiectiv comun.
     Nu se poate. Nu se vrea. Nu există pricepere. Nu sunt bani. Banii sunt cheltuiți aiurea. Se fură. Se înșală. Se dă șpagă. Se ia șpagă. Grupuri de interese obstrucționează reforma. Personalul medical e batjocorit. Pacientul e batjocorit. O instituție (sau alta) e sursa tuturor relelor. Nu există soluții informatice, iar acelea care există nu își fac treaba. Nu mai există demnitate. Nu mai există încredere. Nu mai există valori.
     Elementele enumerate selectiv mai sus sunt repetate ad nauseam de mulți ani încoace și măcar unul dintre ele apare în primele trei propoziții ale unei discuții pe subiect. Sunt adevăruri parțiale care ne bat constant urechile așa cum valurile bat stabilopozii – înainte să apucăm a ne lega mai consistent de unul dintre ele pentru a-i veni de hac, ni se sparge zgomotos în brațe și altul îi ia locul.
     Scandalurile din sănătate ale anului care se încheie, culminând întrucâtva simbolic cu raportul final al Corpului de Control al Primului Ministru privind #Colectiv, publicat luni, 19 decembrie, conturează un tablou de noapte. În spatele problemelor de management financiar, de management al resurselor umane sau de management al calității, care se cunosc și sunt abordabile, stă dosită și omniprezentă o problemă mai perversă decât toate: una de management al adevărului. Cunoașterea, recunoașterea, admiterea și comunicarea adevărului sunt sporadice la nivel individual și complet străine la nivel de sistem. De la toți cei care „știau” despre achiziționarea biocidelor subdozate crunt și până la cei care „știau” despre fierberea osului de vacă pe aragaz, diagnoza colectivă e deruta hipnotică în fața faptului care se împlinește iterativ, până la anchilozare. Ca la o căprioară încremenită în bătaia farurilor, deruta se transformă în traumă, trecând prin scrâșnet și impact.
     Modul în care sistemul își gestionează crizele periodice de adevăr – practic, momentele postimpact – amintește de un copil care învață să meargă. Văzut din exterior, elementul de noutate e aproape duios. Copilul șovăie, se împiedică, o ia la fugă, se oprește, se răzgândește, întoarce capul pentru aprobare, se împiedică din nou. Nu există proceduri, nu există protocoale, nu există memorie sau exercițiu, nu există sistem nervos cu totul. Răspunsul la orice criză devine, în mod forțat, spontan și încărcat de individualitatea celui care se nimerește (sau trebuie musai să fie) în fața microfonului. În cel mai bun caz, acest răspuns poate fi creativ. În cel mai rău și des întâlnit caz, e spasmodic. Se fac greșeli, se abandonează subiectul, conferințele de presă oferă mai multe întrebări decât răspunsuri, se retractează, se fac alte conferințe de presă, anchetele paralele se contrazic, consultarea publică numai consultativă nu e, și așa mai departe.
     Au pornit anul acesta inițiative de creștere a transparenței în sistem, precum cele care vizează achizițiile publice în spitale, traseul medicamentelor, mecanismul de feedback al pacientului, alegerea managerilor de spital și altele. Cei care le-au criticat invocând multitudinea de probleme care se cereau rezolvate mai cu întâietate au dreptatea lor și nu puțină: sunt atâtea alte locuri în care să începi să aduci schimbări, pe alese – doar în fiecare zi mor oameni care nu ar trebui să moară. Așa e, transparentizarea nu salvează nemijlocit vieți așa cum o face un medicament sau o investigație de înaltă performanță. Și totuși, fără mecanisme care să prevină și să facă vizibile tragediile de la un kilometru, și nu în ultima secundă, activitatea de zi cu zi a sistemului poate produce doar statistici. De unde altundeva să înceapă reparația dacă nu de la cunoașterea, recunoașterea și anticiparea adevărului într-un limbaj comun tuturor actorilor din sistem? Altfel, sertarele sunt pline de analize și soluții tehnice care vor continua să adune praf. Beneficiarul, eluzivul „sistem”, nu e gata să le absoarbă pentru că își poate admite problemele numai declarativ, de fațadă, în cel mult una dintre realitățile paralele înmănuncheate care îl compun. Postimpact, șarada continuă.
     Atribuirea vinei pentru această stare de fapt e o pistă falsă. Nimeni și toată lumea, toți suntem de vină. Din fericire, aproape că nici nu mai contează. Formula pentru calculul coeficientului individual de vină este clară și binecunoscută: se împarte unitatea de responsabilitate la suma dintre numărul de ștampile și numărul de semnături, se adaugă un factor de corecție pentru numărul de acte normative invocate și numărul de instituții implicate în proces, apoi se ridică la o putere egală cu numărul total de documente care poartă respectivele semnături și stampile. Simplu și eficient, evidence-based decision-making la superlativ. Structurile locale de putere, oricum și oricât de locale, supraviețuiesc și prosperă.
     Pe indicatorul de ieșire din tunel scrie „Leadership” și „Încredere”, instrumentele care pot face din răspunsurile unui întreg sistem la adevărul în care se scaldă o normă funcțională și nu o butaforie. Leadership pentru concentrarea responsabilității și încredere pentru concilierea treptată a perspectivelor și intereselor. Ambele sunt necesare și pot veni doar de sus, de foarte sus, în urma unei chemări de jos, de foarte jos. Niciun sistem nu a fost resetat vreodată doar cu soluții informatice, oricât de sofisticate și funcționale, sau cu creșteri procentuale de orice – salarii, bugete, clădiri, echipamente, oameni. Cât timp gestiunea e făcută așa cum e făcută acum, doar o naivitate extremă poate justifica dorința de a gestiona mai mult și la fel de prost. Cu toate păcatele sale, scrise și nescrise, Ministerul Sănătății păstrează legitimitatea de a formula viziuni și de a proiecta încredere, putând să aducă pe aceeași pagină orgoliile și durerile unui ecosistem spart în bucăți. Personificarea Ministerului însă – „(nu) face”, „(nu) drege” – rămâne preponderent un dispozitiv stilistic. „El”, Ministerul, nu există ca organism articulat și conduce, de fapt, doar în spasme, rod al transplanturilor repetate de creier și membre. Pe „el” cine îl va reîntrupa?
     Transformarea despre care vorbim – revoluție urmată de reformă – nu poate dura un an, e prea puțin. În mai mulți ani la rând, cu efort sistematic de leadership și restabilire a încrederii, poate. E imposibil de spus astăzi dacă 2016 este primul dintr-o serie a unor astfel de ani, dar putem lua de la încercările lui de confruntare frontală a adevărului unul-două repere pentru recunoașterea schimbării mult așteptate, atunci când ea va începe să se contureze. Până atunci, ochii la drum.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe