Nu se poate. Nu se vrea. Nu există
pricepere. Nu sunt bani. Banii sunt cheltuiți aiurea. Se fură. Se înșală. Se dă
șpagă. Se ia șpagă. Grupuri de interese obstrucționează reforma. Personalul
medical e batjocorit. Pacientul e batjocorit. O instituție (sau alta) e sursa
tuturor relelor. Nu există soluții informatice, iar acelea care există nu își
fac treaba. Nu mai există demnitate. Nu mai există încredere. Nu mai există
valori.
Elementele enumerate selectiv mai sus sunt
repetate ad nauseam de mulți ani încoace și măcar unul dintre ele apare
în primele trei propoziții ale unei discuții pe subiect. Sunt adevăruri
parțiale care ne bat constant urechile așa cum valurile bat stabilopozii – înainte
să apucăm a ne lega mai consistent de unul dintre ele pentru a-i veni de hac,
ni se sparge zgomotos în brațe și altul îi ia locul.
Scandalurile din sănătate ale anului care
se încheie, culminând întrucâtva simbolic cu raportul final al Corpului de Control
al Primului Ministru privind #Colectiv, publicat luni, 19 decembrie, conturează
un tablou de noapte. În spatele problemelor de management financiar, de
management al resurselor umane sau de management al calității, care se cunosc
și sunt abordabile, stă dosită și omniprezentă o problemă mai perversă decât
toate: una de management al adevărului. Cunoașterea, recunoașterea, admiterea
și comunicarea adevărului sunt sporadice la nivel individual și complet străine
la nivel de sistem. De la toți cei care „știau” despre achiziționarea
biocidelor subdozate crunt și până la cei care „știau” despre fierberea osului
de vacă pe aragaz, diagnoza colectivă e deruta hipnotică în fața faptului care
se împlinește iterativ, până la anchilozare. Ca la o căprioară încremenită în
bătaia farurilor, deruta se transformă în traumă, trecând prin scrâșnet și
impact.
Modul în care sistemul își gestionează
crizele periodice de adevăr – practic, momentele postimpact – amintește de un
copil care învață să meargă. Văzut din exterior, elementul de noutate e aproape
duios. Copilul șovăie, se împiedică, o ia la fugă, se oprește, se răzgândește,
întoarce capul pentru aprobare, se împiedică din nou. Nu există proceduri, nu
există protocoale, nu există memorie sau exercițiu, nu există sistem nervos cu
totul. Răspunsul la orice criză devine, în mod forțat, spontan și încărcat de
individualitatea celui care se nimerește (sau trebuie musai să fie) în fața
microfonului. În cel mai bun caz, acest răspuns poate fi creativ. În cel mai
rău și des întâlnit caz, e spasmodic. Se fac greșeli, se abandonează subiectul,
conferințele de presă oferă mai multe întrebări decât răspunsuri, se
retractează, se fac alte conferințe de presă, anchetele paralele se contrazic,
consultarea publică numai consultativă nu e, și așa mai departe.
Au pornit anul acesta inițiative de
creștere a transparenței în sistem, precum cele care vizează achizițiile
publice în spitale, traseul medicamentelor, mecanismul de feedback al
pacientului, alegerea managerilor de spital și altele. Cei care le-au criticat
invocând multitudinea de probleme care se cereau rezolvate mai cu întâietate au
dreptatea lor și nu puțină: sunt atâtea alte locuri în care să începi să aduci
schimbări, pe alese – doar în fiecare zi mor oameni care nu ar trebui să moară.
Așa e, transparentizarea nu salvează nemijlocit vieți așa cum o face un
medicament sau o investigație de înaltă performanță. Și totuși, fără mecanisme
care să prevină și să facă vizibile tragediile de la un kilometru, și nu în
ultima secundă, activitatea de zi cu zi a sistemului poate produce doar
statistici. De unde altundeva să înceapă reparația dacă nu de la cunoașterea,
recunoașterea și anticiparea adevărului într-un limbaj comun tuturor actorilor
din sistem? Altfel, sertarele sunt pline de analize și soluții tehnice care vor
continua să adune praf. Beneficiarul, eluzivul „sistem”, nu e gata să le
absoarbă pentru că își poate admite problemele numai declarativ, de fațadă, în
cel mult una dintre realitățile paralele înmănuncheate care îl compun.
Postimpact, șarada continuă.
Atribuirea vinei pentru această stare de
fapt e o pistă falsă. Nimeni și toată lumea, toți suntem de vină. Din fericire,
aproape că nici nu mai contează. Formula pentru calculul coeficientului
individual de vină este clară și binecunoscută: se împarte unitatea de
responsabilitate la suma dintre numărul de ștampile și numărul de semnături, se
adaugă un factor de corecție pentru numărul de acte normative invocate și
numărul de instituții implicate în proces, apoi se ridică la o putere egală cu
numărul total de documente care poartă respectivele semnături și stampile.
Simplu și eficient, evidence-based decision-making la superlativ.
Structurile locale de putere, oricum și oricât de locale, supraviețuiesc și
prosperă.
Pe indicatorul de ieșire din tunel scrie
„Leadership” și „Încredere”, instrumentele care pot face din răspunsurile unui
întreg sistem la adevărul în care se scaldă o normă funcțională și nu o
butaforie. Leadership pentru concentrarea responsabilității și încredere pentru
concilierea treptată a perspectivelor și intereselor. Ambele sunt necesare și
pot veni doar de sus, de foarte sus, în urma unei chemări de jos, de foarte
jos. Niciun sistem nu a fost resetat vreodată doar cu soluții informatice,
oricât de sofisticate și funcționale, sau cu creșteri procentuale de orice –
salarii, bugete, clădiri, echipamente, oameni. Cât timp gestiunea e făcută așa
cum e făcută acum, doar o naivitate extremă poate justifica dorința de a
gestiona mai mult și la fel de prost. Cu toate păcatele sale, scrise și
nescrise, Ministerul Sănătății păstrează legitimitatea de a formula viziuni și
de a proiecta încredere, putând să aducă pe aceeași pagină orgoliile și
durerile unui ecosistem spart în bucăți. Personificarea Ministerului însă – „(nu)
face”, „(nu) drege” – rămâne preponderent un dispozitiv stilistic. „El”,
Ministerul, nu există ca organism articulat și conduce, de fapt, doar în
spasme, rod al transplanturilor repetate de creier și membre. Pe „el” cine îl
va reîntrupa?
Transformarea despre care vorbim –
revoluție urmată de reformă – nu poate dura un an, e prea puțin. În mai mulți
ani la rând, cu efort sistematic de leadership și restabilire a încrederii,
poate. E imposibil de spus astăzi dacă 2016 este primul dintr-o serie a unor astfel
de ani, dar putem lua de la încercările lui de confruntare frontală a
adevărului unul-două repere pentru recunoașterea schimbării mult așteptate,
atunci când ea va începe să se contureze. Până atunci, ochii la drum.