Când au reapărut în presă și pe reţelele de socializare noi informaţii despre Corneliu Onilă și jocurile sale erotico-monahicești, mi-am zis că e vremea să mărturisesc un episod din copilăria mea, care putea să-mi marcheze și să-mi mineze viaţa emoţională într-un mod dramatic. La aceasta am adăugat și încurajările unor psihologi, afiliaţi Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei, care m-au felicitat și încurajat să scriu și să vorbesc despre suferinţele timpurii, relaţii, doliu și cum reacţionăm la evenimentele marcante din viaţa noastră.

        Mi-am construit și reconstruit fundaţia stilului de atașament, și nu doar atât, prin relaţiile pe care le-am dezvoltat cu patru femei. Mama, o tânără profesoară de biologie din Roman, simţind că viaţa bebelușului său este pusă în pericol de soţ, în familia căruia venisem pe lume, m-a încredinţat, la 2 luni și jumătate, unor femei singure: bunica, mama și mătușa ei. Nu mi s-a povestit cum m-am adaptat și reacţionat atunci când am rămas în alte braţe decât cele ale femeii care mă adusese pe lume. Știu doar că soţul ei nu mă voia în preajmă-i și făcea orice să mă deterioreze fizic și emoţional.

        De când am făcut ochi, am crescut și am văzut în casă, printre femei, și călugări. Văduve, monahi și monahii, toate și toţi purtători de fuste. Haine negre, poale lungi, bărbi albe, icoane, miros de tămâie și busuioc... toate sunt ancorate în amintirile mele cele mai timpurii. Și nu doar că vedeam alb-negru în faţa ochilor în casa din Tecuci, dar, pentru a mi se întări stimulul, de la 2 ani și până pe la 14, am fost dus și am petrecut verile la Mănăstirea Neamţului. Nimic din ce-i călugăresc nu piere... și de aceea trebuie să fie transmis. Eram învăţat să bat toaca, să culeg mure, să curăţ legumele pentru borș, să servesc la trapeză, să cânt la strană și câte și mai câte. Gheorghiţă, că așa mi se spunea, după ce-l de-al doilea prenume, Georgian, era văzut pretutindeni și deja mi se hotăra viitorul. Fraţii întru Domnul mă și vedeau tuns. Depășisem noviciatul, iar stareţul îmi și pregătea brâul din piele. Nu au apucat să mă vadă rasofor, pentru că planurile tripletei feminine tecucene se pare că erau altele. Și aveam să le aflu mai târziu.

Chipurile din icoane păreau că tremură

        Nu știu cum ajunsesem să fiu ucenic al unui călugăr bătrân, ce-și târa cu greu trupul, șchiopătând, sprijinindu-și cu greu fiinţa de carne pe cele două picioare, dintre care unul pesemne că era cioplit în vreun atelier mănăstiresc de odinioară, că-l deranja și ofta în permanenţă, la fiecare pas. În negureala bisericii Sf. Gheorghe făceam zilnic cele ce mi se cereau. Dintr-o strană ascunsă îndărătul unui stâlp pictat cu nu-mai-știu-care sfinţi mă supraveghea bătrânul monah.

Până într-o zi, când, zâmbitor, m-a chemat lângă strana lui și mi-a turnat să beau o băutură dulce și închisă la culoare. Când a simţit că licoarea mă toropise, pe neașteptate, și-a strecurat mâna-i stafidită în pantalonașii mei. Aveam pe atunci, cred, vreo 11 ani. „Ia să vedem cuculeţul...”, îmi răsună și acum în minte vorbele sale. M-am dat în lături și m-a luat de mână să mergem împreună în chilie. L-am urmat, pentru că îmi spusese că vrea să-mi arate ceva, însă, odată închisă ușa masivă a celulei monahicești, m-am simţit captiv în spaţiul acela sumbru, întunecat, în care pâlpâiau câteva candele care făceau chipurile din icoane să pară că tremură. S-a așezat pe pat și m-a tras lângă el. Când am realizat că insistenţa prinde contur mai apăsat, m-am smuls din mâinile sale și am fugit la cișmeaua din curtea mănăstirii, unde mi-am aruncat, vreme de câteva minute, parcă toată apa care ţâșnea din izvorul acela rece. Memoria mea nu-mi poate răspunde la întrebarea „Când și cum am dat din nou ochii cu beteagul Ioanichentie”. Cert e că l-am revăzut în primul an de studenţie, când am ajuns prin acele locuri cu un grup de colegi mediciniști, și apoi am auzit că a plecat la Domnul. Și de fiecare dată când am mai ajuns pe la Neamţ, am vrut să caut mormântul, să pun o lumânare și să-i transmit că l-am iertat.

Ce ar putea reforma Biserica

        Sunt cunoscute astfel de întâmplări încă din primele secole ale monahismului răsăritean. Un amic teolog, retras dintre ai săi tocmai pentru că a fost dezgustat de ce ajunsese să vadă, și-a propus atunci să facă o asociaţie a tinerilor victime ale abuzurilor intime din mănăstiri. A renunţat la idee, ca și la slujire, convins fiind că reformarea bisericii nu o va face decât un cataclism și că orice luptă ar porni e sortită eșecului. Nu știu dacă atitudinea și comportamentul amicului meu sunt cele bune, dar poate că, de acum, n-ar trebui să mai lăsăm arhimandritului toată grija schitului, și unuia precum Onilă, soarta a atâtea suflete nevinovate de seminariști.