În anul VI de facultate, la finalul stagiului de Medicină Fizică și Reabilitare, am susţinut un examen în cadrul căruia unul dintre subiecte cerea definiţia acestei specialităţi: Reabilitare Medicală = specialitate medicală clinică independentă, responsabilă de prevenirea, diagnosticarea, tratarea și managementul reabilitării persoanelor cu afecţiuni dizabilitante (...). O definiţie pe cât de concisă, pe atât de frivolă.

După mai bine de jumătate de an de rezidenţiat, domeniul acesta mi s-a dovedit a fi mult mai complex și, recunosc, încă descopăr ce are de oferit. Folosesc cuvântul „complex” gândindu-mă la gama largă de patologii și metode de diagnostic și terapie abordate în cadrul acestei specialităţi: de la traumatisme, boli degenerative, recuperare postintervenţii chirurgicale (ortopedice și nu numai), până la patologii grave neurologice.

Eu am optat să mă ocup în special de cele din urmă, alegând să lucrez în secţia de Recuperare neurologică, un loc care mi-a garantat lucrul cu această patologie în ansamblul ei.

Frâna și acceleraţia în recuperare

Am întâlnit oameni extrem de pasionaţi de ceea ce fac, o empatie de nemăsurat și o seriozitate care mă inspiră zilnic. „Să ai așteptări mari de la tine”, am fost sfătuită de un mentor și prieten, și același lucru îl transmit mai departe pacienţilor cu care lucrez. Mintea este frâna și acceleraţia, miracolul pe care pacienţii îl obţin după o spitalizare de durată sau mai scurtă.

Un control motor bun, așa cum spunem în Recuperare, depinde, printre alţi factori, de o minte antrenată, dornică de rezultate și disciplinată în acest sens. Pilonul acestei specialităţi este o echipă foarte bine pregătită să „repare” fiecare aspect al bolii cu care se luptă oamenii care ne trec pragul secţiei.

Toţi membrii echipei medicale cooperează pentru a diminua, pe cât posibil, dizabilitatea și a reintegra pacientul în societate și în interiorul propriei conștiinţe. În special în cazul pacientului neurologic, este necesară frecvent o colaborare strânsă cu alte specialităţi (neurologie, medicină internă, psihiatrie) ca urmare a severităţii patologiei și a frecventelor decompensări care o însoţesc. Zilnic lucrăm cu deficite motorii, cu bolnavi hemiplegici, uneori afazici, rezultat al unei afecţiuni, din păcate, mult prea frecventă – accidentul vascular cerebral. Este o călătorie lungă, un efort susţinut de a reda pacientului mobilitatea, coordonarea, limbajul și, mai ales, încrederea pierdută în propriii pași și propria gândire.

Am învăţat încă din prima zi de rezidenţiat să privesc pacientul în ansamblu, dincolo de limitele topografice ale bolii cu care se prezintă. Am învăţat că unele rezultate necesită răbdare și perseverenţă, că pastila sau bisturiul nu sunt singurele variante de tratament.

Relaţii profunde, consolidate în timp

Lucrând pe termen lung cu un om, acesta se deschide, puţin câte puţin, pe măsură ce încrederea în medic este consolidată. Se creează relaţii profunde, de respect și încredere reciprocă. Ca medic, te afli într-un maraton alături de pacientul tău, o cursă unde nu finalul contează, ci felul în care se realizează fiecare pas, indiferent de viteză și de obstacole.

Constaţi cât de mult poate fi schimbată viaţa unei persoane de o boală sau de un accident, ești martor la mentalităţi și moduri diferite de adaptare la noua viaţă. Constaţi cât de important este sprijinul exterior și empatia, dar și cât de important este să fii tratat ca un om obișnuit, demn și raţional. Chiar și un deficit mic poate aduce dezechilibre majore în viaţa unei persoane, iar aici intervii tu, cel care lucrezi pentru reabilitarea acestor deficite, alături de cel mai important partener – pacientul cu care lucrezi.

Puncte minus? Asemenea oricărei specialităţi clinice, lucrezi cu oameni, nu doar cu boli. Asculţi amintiri despre viaţa trecută, anterioară dramei prezente, asiști la mărturii despre felul în care zilele trăite în confortul normalităţii au fost date la schimb cu vizite interminabile în spitale, cu dimineţi în care a coborî din pat nu mai este o opţiune. Cunoști suferinţele, singurătatea și realizezi că, uneori, este imposibil să sistezi războiul din interiorul conștiinţei pacienţilor. Dar armata din spatele acestuia este mare și puternică, iar războiul este purtat cu demnitate.