Cânepa a fost
cultivată în special pentru fibre, din care se făceau funii şi se ţeseau pânze
pentru îmbrăcăminte şi hârtie pentru cărţi. La prima carte tipărită de
Gutenberg, Biblia tradusă de Martin Luther în germană, hârtia era din fibră de
cânepă. Cânepa este una dintre varietăţile plantei denumite Cannabis, care conţine foarte puţine
substanţe psihoactive: 0,1% delta tetrahidrocanabinol (THC), în timp ce
plantele cultivate special pentru fumat conţin 20–30% THC. Varietăţile Cannabis sativa indica şi mai puţin ruderalis sunt încărcate cu substanţe
psihoactive denumite canabinoizi, dintre care THC şi canabidiol joacă rolul cel
mai important.
Utilizarea
marijuanei pentru proprietăţile intoxicante şi medicinale a fost dovedită prin
izvoare scrise de Herodot în 440 î. Hr., dar nu este exclus ca proprietăţile
sale psihofarmacologice să fi fost descoperite cu mult înainte.
În Europa, până
la Cristofor Columb (care a adus tutunul din America), marijuana a fost
folosită ca plantă medicinală mai ales sub formă de extract alcoolic sau
tinctură; fumatul ei a rămas un procedeu marginal deoarece europenilor nu le-a
trecut prin minte să introducă diverse substanţe în corp prin inhalarea fumului
pe care acestea îl creează când ard.
Filmul ca propagandă
Marijuana ca
obiect de adicţie a stat „în culise“ mii de ani. Extracte de marijuana au
existat pe rafturile farmaciilor în America şi Europa în mod curent până în
anii ’30. Un punct decisiv în istoria marijuanei a fost anul 1936 în America,
sub forma unui film de propagandă deghizat ca film artistic, intitulat „Reefer
Madness“ (Nebunia marijuanei). Filmul a fost finanţat de un grup religios şi
regizat de Louis Gasnier. E povestea unor protagonişti care cad pradă adicţiei
de marijuana şi încep să omoare, să violeze, să se sinucidă, ajungând în închisoare
sau în spitalele de psihiatrie. Pe termen scurt, propaganda a dat roade pentru
că a ridicat un val de indignare care a culminat cu o adevărată declaraţie de
război marijuanei. Pe termen lung însă, filmul a fost denunţat repetat ca un
exemplu al minciunilor ridicole pe care oponenţii marijuanei le-au servit
publicului.
În 1934, Legea
uniformă de stat împotriva narcoticelor, promovată de Harry Anslinger,
directorul Biroului Federal al Narcoticelor, şi acceptată de un public
sensibilizat de filmul „Reefer Madness“, a plasat marijuana în categoria întâi
a drogurilor, ce conţine substanţe fără 
nicio valoare medicală şi a căror
folosire este interzisă sub orice formă, în orice circumstanţă. Morfina şi
cocaina sunt în categoria a doua, ceea ce înseamnă că produse bazate pe aceste
substanţe sunt permise pentru scopuri medicale. Cuvântul marijuana vine din
spaniola mexicană, unii zic că vine de la numele Maria Juana, un fel de
Anamaria, alţii – de la cuvântul malihuan, care înseamnă prizonier într-un
dialect indian din Mexic (destul de potrivit pentru un produs adictiv). Harry
Anslinger a fost cel care a promovat denumirea marijuana, posibil din două
motive: sună destul de ridicol să declare război împotriva cânepei, iar un cuvânt
de origine hispanică apela la sentimente rasiste antihispanice răspândite larg în
populaţia albă din acea vreme.
Curentul hippie
Al doilea
capitol în istoria marijuanei a fost demarcat de mişcarea hipiotă. Aceasta a început
prin anii ’60, izvorâtă din protestele împotriva războiului din Vietnam. Din
acea nemulţumire s-a creat o mişcare socială care a respins majoritatea
valorilor tradiţionale ale societăţii americane de până atunci – munca în
marile concerne industriale, familia, educaţia, competiţia pentru agonisirea de
resurse materiale. Hipioţii s-au răsculat împotriva culturii conservatoare a
societăţii, iar o parte din sfidarea autorităţilor a fost folosirea drogurilor,
cel mai utilizat fiind marijuana. Este posibil ca ea să fi întărit, dacă nu
chiar a cauzat lipsa de ambiţie, de direcţie, şi în general lipsa de obiective
a acestei mişcări. Dar neţinând cont de efectele sociale asupra mişcării
hipiote, consumul larg şi masiv al marijuanei de milioane de oameni în America în
acea vreme a dovedit foarte clar că marijuana nu este nici pe departe otravă,
aşa cum grupările conservatoare şi religioase o prezentau publicului.
Societatea scindată
Am ajuns la
premisele controversei privind marijuana. Pe de-o parte, avem imaginea
tradiţională ca substanţă complet nocivă şi nefolositoare umanităţii, pe de
alta, imaginea ei ca viciu minor sau complet nevinovat, cel puţin comparativ cu
viciile legale. Pe de-o parte, avem legislaţia americană federală neschimbată
din ani ’30, grupurile religioase, conducerea politică, republicană în special,
dar chiar şi o majoritate solidă din democraţi, justiţia, poliţia, majoritatea
corpului medical, populaţia de vârstă matură. De cealaltă parte – liberalii,
grupurile 
de margine, artiştii, Hollywoodul, populaţia tânără. În ultimii ani,
această controversă a devenit unul din cele mai discutate subiecte în opinia
publică americană.
Atacurile împotriva
marijuanei exercitate de un fragment al societăţii, în esenţă bine intenţionat,
au fost exagerate, fără bază ştiinţifică suficientă, şi, deşi strategia a dat
rezultate la început, pe măsură ce timpul trece, contraargumentele au început
să răsară ca ciupercile după ploaie. În stadiul actual, în America există două
grupări fanatice minoritare, unul care se opune, altul care promovează
marijuana. Majoritatea populaţiei stă la mijloc şi nu mai ştie ce să creadă.
Dar, se pare ca din populaţia indecisă, mai mult de jumătate înclină către
legalizare. Punctul de inflexiune a fost 2013, când sondajele de opinie au
arătat pentru prima dată din anii ’30, ca 55% din opinia publică optează pentru
legalizarea marijuanei.
Componenţii activi din
marijuana
Rafael
Mechoulam, cercetător israelian de la Facultatea Ebraică din Ierusalim, a fost
primul care a izolat substanţele active din marijuana. În 1960, lucrând pe mostre
confiscate de poliţie de la traficanţii de droguri, a identificat cele două
componente active principale din marijuana: delta 9 tetrahidrocanabinol şi
canabidiol. La momentul de faţă, există 85 de substanţe identificate în grupul
de canabinoizi. În 1998, Allyn Howlett şi Wiliam Devane, de la Wakefield Forest
School of Medicine, au izolat receptorul de canabinoizi în creierul de şoareci.
Foarte rapid s-a descoperit că este un adevărat sistem de receptori nu numai în
creier, ci şi în restul organismului – sistemul endocanabinoid, răspândit în
lumea animală nu numai la mamifere, dar până şi la nevertebrate marine (de ex. Ciona intestinalis). Receptorii din
sistemul nervos central au fost denumiţi CB1, iar cei din periferie, CB2. Multe
celule din sistemul imunitar au receptori canabinoizi de tip CB2. În corpul
uman se sintetizează canabinoizi proprii – anandamida şi 2-arahidonoilglicerol.
Receptorii CB1 şi CB2 sunt pentru aceste două substanţe, iar canabinoizii
vegetali pot deturna sistemul endocanabinoid de la funcţia lui normală.
Am selectat
unele din cel mai des afirmate proprietăţi aşa-zis medicinale ale marijuanei.
Creşterea apetitului
A fost studiată
creşterea apetitului la bolnavii cu SIDA şi cei cu neoplasm. Studii din 1971 au
arătat o asociere între utilizarea canabisului şi creşterea apetitului pe
termen scurt, precum şi o preferinţă pentru alimentele dulci. Dar studiile pe
bolnavii de SIDA sunt incerte. Un studiu recapitulativ a fost făcut de Lutge,
Gray şi Siegfried în Pietermaritzburg, în 2013. Aceştia au revăzut toate
studiile publicate în bazele de date medicale Medline, Central CCTR, EMBASE.
Concluzia lor a fost că marijuana nu a scăzut nici mortalitatea, nici
morbiditatea bolnavilor de SIDA. În ceea ce priveşte creşterea în greutate, atât
de mult trâmbiţată de susţinătorii marijuanei, într-un studiu controlat
placebo, s-a dovedit a fi în jur de 0,1 kg comparativ cu o pierdere în greutate
de 0,4 kg în grupul placebo. Dar studiul nu a folosit ţigări de marijuana, ci
dronabinol, un canabinoid sintetizat de o companie farmaceutică, prezent pe
piaţa americană sub numele de Marinol încă din 1985. Dronabinol, extras din
seminţele de susan, nu din marijuana, face parte din familia canabinoizilor. În
cancer, un studiu făcut în Spitalul Cantonal din Sankt Galen, Elveţia, pe 234
de pacienţi cu cancer, nu a observat nicio modificare în greutate sau apetit
printre pacienţii trataţi cu marijuana sau placebo. Faptul că fumatul
marijuanei duce la o scurtă creştere a apetitului nu înseamnă că este un medicament
miracol pentru tratarea pierderii în greutate la pacienţii cu SIDA sau cancer.
Ironia este că în psihiatrie avem probleme mari cu creşterea în greutate
cauzată de un mare număr de medicamente: olanzapina, clozapina, acidul
valproic, litiul, mirtazapina. În 20 de ani de psihiatrie nu am văzut un singur
pacient plângându-se că, de când a început să fumeze marijuana, a ajuns obez. În
contrast am văzut de multe ori bolnavi umflându-se ca un balon în patru–cinci
luni de tratament cu olanzapină sau clozapină. Bineînţeles, ar fi absurd să
recomandăm neuroleptice pentru câştigarea în greutate la pacienţi cu cancer sau
SIDA. Dar dacă aceştia suferă de psihoză sau manie depresivă, au la dispoziţie
medicamente mult mai eficace pentru creşterea în greutate decât marijuana.
Scleroza multiplă
În 2009,
Lakhan şi Rowland, cercetători din cadrul Global Neuroscience Initiative
Foundation, au revăzut bazele de date Medline, Central, PubMed, Ovid, pentru
studii referitoare la tratamentul sclerozei multiple folosind marijuana.
Concluzia lor a fost că într-adevăr, spasticitatea a fost îmbunătăţită, efect
marginal care nu a durat prea mult după încetarea administrării de marijuana.
Puţine studii referitoare la marijuana indică îmbunătăţiri obiective,
majoritatea arată numai îmbunătăţiri subiective, ceea ce este o mare problemă,
dar şi o explicaţie de ce oamenii din toate colţurile lumii cântă osanale
marijuanei. Dacă administrezi o substanţă care produce o stare plăcută,
indiferent de ce tratezi, pacienţii vor raporta o îmbunătăţire în toţi
parametrii de care sunt întrebaţi.
Marijuana şi cancerul
Ce afirmă susţinătorii marijuanei privitor
la cancer? Nici mai mult, nici mai puţin că vindecă o mulţime de cancere
precum: astrocitom, glioblastom, cancer de vezică urinară, de sân, melanom,
cancer al celulelor imunitare şi – cea mai îndrăzneaţă afirmaţie dintre toate –
cancer de plămâni. Biochimiştii au găsit în fumul de marijuana cantităţi cu 70%
mai mari din aceleaşi substanţe cancerigene ca şi în fumul de tutun. De exemplu,
benzpiren, care inhibă gena P53, o genă supresoare antitumorală, cauzând
proliferarea nesfârşită a celulelor canceroase. Dacă cercetătorii găsesc cu 70%
mai mult benzpiren în fumul de marijuana, este normal să avertizeze publicul
despre pericol. Dar de această dată, detractorii marijuanei s-au grăbit să
tragă concluzii premature. Un studiu amplu făcut în California în 2005, de
National Institute of Drug Abuse, condus de dr. Donald Tashkin, nu a găsit
nicio dovadă a vreunei conexiuni între fumatul chiar masiv al marijuanei şi
cancerul de plămâni. De asemenea, nu s-a găsit niciun efect protector împotriva
cancerului de plămâni, cum sperau susţinătorii marijuanei. Studiul a fost
prospectiv, a identificat 5.000 de utilizatori de marijuana, zilnic trei ţigări
cel puţin, şi i-a urmărit 20 de ani. Dacă studiul nu a găsit o asociere între
marijuana şi cancerul de plămâni, putem spune că marijuana nu cauzează cancer
de plămâni. Studii nenumărate dovedesc că fumatul masiv al tutunului multiplică
de 20 de ori riscul cancerului de plămâni. Atunci cum se face că fumatul masiv
de marijuana nu cauzează cancer de plămân? Sunt două posibilităţi: marijuana
conţine substanţe care protejează plămânii de acţiunea cancerigenelor sau
cercetătorii compară mere cu pere. Fumat masiv de tutun înseamnă peste 40 de
ţigări pe zi, în timp ce fumatul masiv de marijuana înseamnă peste trei ţigări
pe zi. Deci, pur şi simplu, este posibil ca fumatul de marijuana nu cauzează
cancer pentru că utilizatorii de marijuana inhalează per total mult mai puţin
fum, adică mult mai puţine substanţe cancerigene.
Să analizăm proprietăţile anticanceroase ale
marijuanei. Totul a început în Computense Universidad din Madrid, în 2004, când
Cristina Sanchez, doctor în biologie moleculară, studia efectele metabolice ale
canabinoizilor asupra celulelor umane şi lucra pe o cultură denumită C6 de
celule tumorale iniţial derivate dintr-un gliom. Sanchez era interesată să
studieze efectele metabolice ale canabinoizilor, dar s-a lovit de o „problemă“.
Era imposibil să studiezi efectele metabolice pentru că imediat ce erau expuse
la soluţii de canabinoizi, celulele din cultură mureau. Aşa-zisa problemă a dus
la un subiect de cercetare mult mai important. Cristina Sanchez a stabilit că
linii tumorale de multe feluri, nu numai derivate de tumori din creier, mureau
când erau expuse la canabinoizi. Din 2004 s-au făcut multe studii care au
replicat concluziile Cristinei Sanchez: canabinoizii omoară celulele tumorale
şi nu le afectează pe cele normale. La studiul pe animale de laborator,
canabinoizii încep să se poticnească. Studii pe şoareci au demonstrat că
injecţii intratumorale vindecă 20–30% din şoarecii cu glioblastom şi într-un
procent semnificativ opresc cel puţin temporar creşterea tumorii. Mecanismele
prin care canabinoizii distrug tumorile canceroase sunt multiple: au efect
antiproliferativ, antimetastatic, antiangiogenetic şi apoptotic. Dar,
deocamdată nu există niciun studiu serios, adică controlat placebo sau cel
puţin controlat prin comparaţie cu alte tratamente anticanceroase deja
acceptate, care să confirme efectul anticanceros la oameni. Marijuana a trecut
de testele de eprubetă şi de cele pe şoareci de laborator, dar testele pe
oameni nu există. Sunt nişte studii în curs de desfăşurare – unul în Leeds
(Anglia) folosind Sativex pentru glioblastom, un studiu în Glasgow (Scoţia)
folosind dexanabinol pentru tumori solide metastazate de orice fel, un altul în
Centrul Medical Hadassah (Israel) folosind canabidiol pentru tumori solide de
orice fel ş.a.m.d. Potenţial există, dar să trâmbiţezi proprietăţile
anticanceroase ale marijuanei este absurd. Proprietăţile antitumorale ale
canabinoizilor se manifestă la concentraţii mult mai mari decât cele care pot
fi obţinute prin fumatul de marijuana. Deci este nefondată afirmaţia că fumatul
marijuanei previne vreun cancer de orice fel.
Efectul asupra psihicului
Marijuana face oamenii să se simtă bine,
determină eliberarea de dopamină în nucleul accumbens şi aria tegmentală
ventrală. Dar nu numai atât, cauzează relaxare şi uitare, ceea ce este în
anumite situaţii o condiţie dezirabilă. Când vrei să adormi, este foarte
problematic dacă memoria îţi derulează la nesfârşit câte lucruri importante au
rămas nerezolvate şi te face să te simţi vinovat că vrei să-ţi pierzi timpul
dormind 
noaptea în loc să lucrezi în continuare. Sau în sindromul de stres
posttraumatic, când amintiri înspăimântătoare prea înrădăcinate cauzează tot
felul de probleme emoţionale, comportamentale, insomnii ş.a. Până acum,
argumentele pot fi acceptate chiar şi de un sceptic al marijuanei. Dar când
propaganda ei începe să vorbească de efecte curative pentru depresia majoră,
anxietatea generalizată, insomnia idiopatică, totul începe să pară suspect.
Faptul că marijuana creează o euforie temporară nu înseamnă deloc că tratează
boala denumită depresie majoră, faptul că relaxează şi produce amnezie
temporară nu înseamnă că rezolvă anxietatea generalizată. De fapt, marijuana
ajută depresia majoră, anxietatea generalizată şi sindromul de stres
posttraumatic în acelaşi fel în care un plasture tratează cancerul de piele.
Poate că ascunde temporar problema, dar nicidecum nu ameliorează evoluţia
acestor boli, dimpotrivă, o agravează şi tratamente care ar fi putut fi utile
au tendinţa să îşi piardă eficacitatea în prezenţa marijuanei. Este cu atât mai
strigător la cer trâmbiţatul efectelor terapeutice ale marijuanei în bolile
psihiatrice deoarece este singurul drog care a fost demonstrat că determină
schizofrenie. Multe droguri ca heroina, cocaina, LSD, PCP, psilocibina mimează
multe boli psihice, dar nu le cauzează; odată ce pacientul este abstinent
două-trei luni, toate simptomele dispar fără niciun tratament. Deci avem de-a
face cu boli psihice false care se estompează de la sine prin îndepărtarea
agentului cauzal. Marijuana este o excepţie, poate să cauzeze schizofrenie şi îndepărtarea
agentului cauzal nu mai rezolvă nimic. Au fost făcute multe studii pe această
temă, dintre cele mai solide sunt unul în Suedia, trei în Olanda, unul în
Anglia, unul în Australia, două în Noua Zeelandă. În special studiul suedez
este foarte greu de ignorat, pentru că a inclus 50.000 de pacienţi. Subiecţii
au fost iniţial fără patologie şi au fost urmăriţi pentru două decenii. În
grupul care pentru o varietate de motive a gravitat către marijuana, incidenţa
schizofreniei a fost de patru ori mai mare decât în grupul celor care nu au
folosit marijuana. În studiul neozeelandez s-a observat că cei care încep să
fumeze marijuana zilnic de la vârsta de 15 ani au un risc de 4,5 ori mai mare
decât populaţia generală să aibă primul episod de schizofrenie înainte de vârsta
de 26 de ani. Susţinătorii marijuanei au utilizat argumentul clasic: corelaţie
nu înseamnă cauzalitate. Poate că acelaşi factor de risc cauzează amândouă:
schizofrenie şi adicţie la marijuana. Iar adicţia la marijuana nu este cauza
schizofreniei, ci numai un epifenomen. Dar dacă genele care cauzează
schizofrenie cauzează şi adicţie la marijuana, atunci rudele pacienţilor
suferind de schizofrenie ar trebui să aibă un risc crescut de adicţie la
marijuana, ceea ce nu este adevărat. Dacă ai o rudă bolnavă de schizofrenie, tu
nu ai un risc mai mare să devii dependent de marijuana. Când au auzit de
argumentul ăsta, entuziaştii marijuanei au venit cu ipoteza că marijuana nu
este cauza schizofreniei, dar este un fel de tratament natural către care
viitorii bolnavi de schizofrenie gravitează, într-o încercare de a scăpa de
simptome prodromale discrete ale acestei boli. Ipoteza a fost dezintegrată de
studii arătând că bolnavii de schizofrenie au un risc crescut de a deveni
dependenţi de orice drog, unele dintre ele clar asociate cu înrăutăţirea,
nicidecum îmbunătăţirea simptomelor prodromale, de exemplu cocaina sau
amfetaminele.
Argumentul recreaţional
În final, să discutăm despre un alt argument
folosit de cei care vor să legalizeze marijuana: pentru scopuri recreaţionale.
Cuvântul recreaţie trebuie să fie rezervat activităţilor sănătoase ce
regenerează mintea şi corpul: sportul, turismul, practicarea artelor plastice
sau muzicale şi nicidecum când oamenii se intoxică cu alcool sau marijuana.
Chiar dacă marijuana nu prea poate să treacă de baremurile necesare să fie
numită medicament, este un obicei nevinovat care face oamenii fericiţi. La urma
urmei, nu omoară pe nimeni, în mod direct, ca şi heroina, 
cocaina sau alcoolul
şi fumatul tutunului. Sevrajul de marijuana este mult mai discret decât
sevrajul de alcool, heroină sau cocaină. Într-un studiu efectuat de David
Allsop în Sydney (Australia), 49 de subiecţi, care fumau marijuana cel puţin
cinci zile pe săptămâna pentru cel puţin trei luni au acceptat să oprească
folosirea marijuanei pentru două săptămâni şi să completeze chestionare zilnic,
privitoare la starea lor afectivă. Verificarea abstinenţei s-a făcut cu analize
de urină. Simptomele de sevraj apar rapid încă a doua zi, ating apogeul în
cinci zile şi încep să coboare gradat şi se estompează în 12–14 zile.
Simptomele de sevraj raportate de pacienţi sunt nervozitate, insomnie,
tristeţe, anxietate. Nu avem de-a face cu simptome fizice, ca în cazul
alcoolului sau heroinei.
Să analizăm argumentul că marijuana nu este
adictivă. Şoarecii de laborator, după ce sunt expuşi la marijuana, vor continua
să şi-o autoadministreze la fel cum fac cu toate celelalte substanţe adictive.
A deveni dependent înseamnă a întruni condiţiile de diagnostic al dependenţei
(DSM 5 sau ICD 10). După ICD 10, dependenţa se instalează când pacientul
satisface trei din cinci criterii la orice moment în anul premergător
evaluării, iar în DSM 5, diagnosticul de dependenţă este mai uşor de întrunit (îndeplinirea
a două criterii dintr-o listă de 11 criterii la orice moment în anul
premergător evaluării). Criteriile de adicţie sunt comune celor două sisteme,
de exemplu dorinţa intensă de a fuma marijuana, sevraj când marijuana este întreruptă
abrupt, toleranţă la efectele intoxicante ale marijuanei, continuarea folosirii
marijuanei în pofida problemelor legale, profesionale sau interpersonale care
le creează etc.
Decizia de legalizare a marijuanei este una
politică. Noi, ca psihiatri, putem doar să informăm publicul şi politicienii
despre faptele ştiinţifice. Şi chiar dacă marijuana va fi legalizată, aşa cum
sunt alcoolul şi tutunul, asta nu schimbă deloc faptul că fumatul marijuanei nu
aduce nimic de valoare societăţii omeneşti. Este o îmbătare cu apă rece să
justifici legalizarea fumatului de marijuana pe motive medicale sau, şi mai
absurd, recreaţionale. Marijuana nu este decât o altă dependenţă, ca şi
alcoolul, tutunul, drogurile, jocurile de noroc şi prostituţia. Componente ale
plantei Cannabis rafinate, studiate, precis cuantificate, ca de exemplu Marinol
şi Sativex, bineînţeles că trebuie luate în considerare, încorporate în
medicină, dar numai dacă îşi dovedesc proprietăţile curative în studii dublu
orb şi controlate placebo. Şi numai dacă riscul efectelor secundare este mult
depăşit de importanţa efectelor terapeutice.
