Independenţa de care ne bucurăm în decizia
profesională şi pentru care suntem deseori invidiaţi de colegi din alte
specialităţi are un revers: aparţinem unei bresle predispuse la izolare,
precum şi la un gen derutant de policalificare. Deîndată ce ne obţinem
permisul de port-freză (citeşte dreptul de practică), ne aflăm – mai tot
timpul – singuri, faţă în faţă cu pacienţii noştri şi problemele lor,
iar în răstimpuri „funcţionăm“ ca administrator de firmă sau angajat,
contabil, recuperator, agent de marketing, depanator, responsabil cu
aprovizionarea, curăţenia, relaţiile cu presa sau cel puţin cu
asistentele, laboratorul de tehnică dentară ori cu vecinii abuzaţi fonic
de turbină, iradiaţi de aparatul de radiologie sau doar curioşi.
Confuzia este sporită de faptul că, în ultimii
20 de ani, s-a produs – mai degrabă prin dezvoltare organică decât
planificat – o diviziune a tipurilor de practică stomatologică în
cabinete de cartier sau de lux, societăţi familiale, de „producţie“ ori
de „investiţie“ (oricât de comerciali ar părea termenii, acesta este
preţul plătit pentru a fi fost practic primul sistem medical privat).
Între altele fie spus, în acelaşi mod cvasispontan, au dispărut
(funcţional şi în bună măsură, fizic) cabinetele şcolare şi cele rurale,
pentru că au dispărut programele de profilaxie şi orice sistem decent
de asigurări sociale de sănătate oro-dentară.
Deşi s-ar putea spune că „tratamentul cariei
dentare este acelaşi, indiferent de adâncimea fotoliilor din sălile de
aşteptare“, realitatea arată că lucrurile sunt mai nuanţate: procedura
terapeutică este (sau ar trebui să fie) aceeaşi, dar „franciza“ de lucru
diferă, iar aceasta duce nu numai la condiţii „hoteliere“ diferite, ci
chiar la soluţii terapeutice diverse. Aceeaşi banală carie, poate fi
(corect) tratată în trei, patru sau cinci feluri diferite, justificabile
în funcţie de specificul fiecărui caz şi de „filosofia“ cabinetului. (...)
Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.
