La 12 octombrie 1901 a avut loc la Berlin o
serbare grandioasă, cu ocazia aniversării a 80 de ani de viaţă ai uneia dintre
cele mai mari autorităţi ştiinţifice de atunci – Rudolf Virchow (1821–1902). La
început de secol XX, concepţia sa anatomopatologică deschidea o viziune modernă
a înţelegerii mecanismului concret al patologiei celulare. Germania, ţara sa de
naştere şi de creaţie ştiinţifică, i-a facilitat tot ce era pe atunci posibil
pentru realizarea şi promovarea concepţiilor sale. Institutul de patologie
celulară, care-i purta încă de atunci numele, a reprezentat nu numai grandiosul
laborator de cercetare, ci şi şcoala în care s-au perfecţionat ilustre
personalităţi ale epocii, dintre care nu puţine au fost români, precum Victor
Babeş.
Ce trebuie să reţină istoria medicinii
româneşti despre evenimentul pe care îl evocăm? În primul rând, asimilarea în
medicina de atunci a concepţiei patologiei celulare ca mecanism fundamental ce
putea oferi o explicaţie cuprinzătoare a procesului morbid. Rudolf Virchow
fundamenta o etapă nouă cu privire la mecanismul şi sediul bolii (după ce G. B.
Morgani demonstra sediul bolii în organe şi F. X. Bichat, în 
ţesuturi),
atribuindu-i rolul hotărâtor celulei. Patologia celulară a născut la rândul ei
viziunea modernă a patologiei moleculare.
Autorităţile
germane au făcut din acest eveniment o sărbătoare naţională, care s-a
transformat într-o manifestare emoţionantă a mişcării ştiinţifice medicale din
întreaga lume. S-au constituit comitete naţionale de sărbătorire a lui Rudolf
Virchow. Preşedintele comitetului român a fost profesorul chirurg Thoma
Ionescu.
Serbările
au început la Berlin, în Muzeul de patologie al Institutului care purta numele
lui Rudolf Virchow. Ministrul german al Instrucţiunii Publice a inaugurat
bustul lui Virchow şi i-a adresat primele felicitări. Apoi, în vastul
amfiteatru al Institutului, sărbătoritul a susţinut o conferinţă asupra
patologiei celulare. Presa medicală din România relata evenimentul cu aceste
cuvinte: „Timp de mai bine de două ore, acest octogenar a ţinut într-o atenţie
încordată publicul de elită venit din toate unghiurile Germaniei şi ale lumii
întregi, pentru a auzi din însuşi gura maestrului treptele succesive ale
descoperirilor lui nemuritoare. Cei care au avut fericirea să asiste la această
lecţiune nu vor uita niciodată cuvântarea caldă, vibrantă şi simpatică. Simplu
şi modest... Virchow e un fermecător. Cu talia sa mlădioasă, capul său aşa de
fin, figura lui aşa de blândă, ochii lui albaştri, spiritul vioi te atrage şi
te inspiră căci sunt oglinda fidelă a inteligenţei geniale cuprinsă în creierul
lui puternic. Ovaţiuni fără sfârşit au subliniat începutul şi sfârşitul
conferinţei urmată de proecţiuni luminoase de piese histologice de o claritate
şi preciziune de admirat. Apoi lumea a trecut în muzeu unde s-a putut admira
acea colecţie de necomparat de piese anatomo-patologice, martori tăcuţi ai
activităţii prodigioase a maestrului” (Revista de Chirurgie, ianuarie 1902).
În
aceeaşi zi, seara, a avut loc în Palatul Camerei Deputaţilor, banchetul în
onoarea lui Virchow, la care au luat parte peste 200 de persoane, somităţi
medicale din lumea întreagă. După banchet, în sala şedinţelor Camerei
Deputaţilor a avut loc, aşa cum relata presa medicală, „faza culminantă a serbărei,
partea cea mai măreaţă şi singura la care marele public medical şi cel profan a
putut să aducă tributul său de admiraţie maestrului pe cât de stimat, pe atâta
de iubit”. Seria discursurilor a fost deschisă de profesorul Waldayer, decanul
Facultăţii de medicină din Berlin şi preşedintele serbării. Ministrul dr. Studt
i-a remis lui Wirchow, din partea împăratului Germaniei, Marea medalie de aur
pentru ştiinţă şi a citit o emoţionantă scrisoare a Majestăţii Sale.
Au
urmat apoi elogiul şi urările de bine ale delegaţiilor tuturor corpurilor
medicale din Germania: academii, universităţi, societăţi savante etc. În
continuare au prezentat mesajul lor delegaţiile străine din ţări din Europa,
America şi Asia: profesorii Heimans (Belgia), Solomonsen (Danemarca), Cornil
(Franţa), Lord Lister (Anglia), Guido Bacceli şi Edoardo Maragliano (Italia),
Told (Austria), Thoma Ionescu (România) ş.a. În discursul său, profesorul Thoma
Ionescu a vorbit despre entuziasmul şi admiraţia lumii medicale din România
faţă de marele savant german şi opera gigantă pe care acesta a îndeplinit-o
într-o viaţă frumoasă şi roditoare. „Comitetul român compus din toţi profesorii
celor două Facultăţi de Medicină din Bucureşti şi Iaşi precum şi tot corpul
medical român, mi-au încredinţat sarcina şi onoarea de a vă prezenta obolul lor
pentru nepreţuitul vostru Institut şi a vă exprima sentimentele ce-i animă
pentru ilustra voastră persoană. Sentimentele ce umplu inimile noastre în
această zi de sărbătoare şi de bucurie sunt aşa de mari încât greu găsesc
termenii capabili de a le transmite căci eşti pentru noi, venerat maestru,
încarnaţia superbă a ştiinţei medicale a secolului care s-a stins de curând şi
a celui care începe acuma. Rugăm pe Dumnezeu să vă acorde încă ani mulţi pentru
gloria Patriei, pentru onoarea ştiinţei medicale, pentru fericirea umanităţii“
(Revista de Chirurgie, ianuarie 1902).
Obolul
medicilor români despre care vorbea Thoma Ionescu în discursul său se referea
la subscripţia deschisă în ţară pentru Institutul Virchow prin care s-au adunat
peste 2.700 de franci (francezi), care au fost depuşi sub titlul de donaţie la
casierul comitetului german, cu ocazia organizării jubileului.
Subscripţia
a cuprins întreaga lume medicală din România. S-a realizat pe liste distribuite
profesorilor universitari şi medicilor din fruntea diferitelor instituţii
sanitare judeţene din ţară şi medicilor cu cabinete şi practică privată, pe
care figurează peste 600 de persoane. Listele cu medicii care au subscris au
fost publicate în Revista de Chirurgie (ianuarie 1902). Lista Academiei Române
îl cuprinde pe Victor Babeş, în lista lui Thoma Ionescu îi remarcăm pe dr. Ion
Bălăcescu, dr. N. D. Staicovici, Al. Gălăţescu, C. Poenaru-Căplescu, D. Gerota;
alte liste îi au în frunte pe N. Măldărescu (atunci decan al Facultăţii de
medicină din Bucureşti), C. D. Severeanu, Gheorghe Marinescu, Al. Obregia,
Iacob Felix şi medici din toate centrele judeţene. Este mărturia cea mai
elocventă a stimei pentru marele savant, pentru opera sa ştiinţifică, a
adeziunii la concepţia patologiei celulare. Este în acelaşi timp prezenţa
concretă a medicinii româneşti în cea europeană, încă de la începutul secolului
XX.
