Patruzeci de minute. Treizeci de minute.
Cincisprezece minute. Tot atâtea furate din întregul consultaţiei. Cineva de la
Casă – persoană importantă, cu o figură veşnic şăgalnică – ar trebui să
răspundă de haosul creat. O angajată a Casei era de părere, la un post de
televiziune, că pacienţii nu trebuie să aştepte în cabinet validarea reţetelor
sau a trimiterilor; de acord, dar tot trebuie înghesuiţi undeva, de regulă în
săli de aşteptare aglomerate şi neaerisite. Şi, dacă nu ştiaţi, urmează bâlciul
de la farmacie. Ce credeţi că ne supără: prezenţa pacienţilor sau relativitatea
actului birocratic supranumerar?
De ce s-a ajuns aici? Cât de profesionist
pregătită a fost mişcarea? Un răspuns tot trebuie dat. S-au făcut abuzuri la
prescrierea medicamentelor, dar reţetele au fost decontate de Casă în mod repetat,
într-o incredibilă aşteptare a autovindecării fenomenului. Sunt acuzaţi
doctori, dar niciodată un reprezentant al Casei sau al Ministerului nu a
recunoscut public incapacitatea de a justifica nebăgarea în seamă a
flagrantelor prescrieri, timp de luni şi ani. Odată treziţi la realitate, s-a
trecut la controale, deşi răspunsurile se aflau în bătătură.
Vigilenţa asumată teoretic până nu demult
de către Casă trebuia împărţită cu manageri şi coordonatori. S-a ajuns la
suprapunerea unor obligaţii birocratice nebănuit de costisitoare, dar care fură
nemilos şi nepăsător şi, iată, programat din timpul actului medical onest.
Nedecontarea abuzurilor, devoalarea publică rapidă la prima abatere care nu ar
fi trebuit să fie considerată întâmplătoare, iată ce se impunea. La ce folosesc
consilierii pe probleme medicale dacă mecanismul fraudării s-a perpetuat şi
diversificat?
Oare nu-şi poate imagina vreun responsabil,
chiar medic nepracticant, ce mai rămâne din timpul consultaţiei sau ce mai face
o asistentă – care, pentru a-şi salva salariul mizer, ignoră alte îndatoriri?
Dar un medic care chiar nu doreşte să-şi abandoneze bunul-simţ, bucuria unei
practici medicale neofensatoare pentru pacienţi şi întru totul folositoare lor?
Scotocitul în buzunare după card, minutele
scurse în aşteptarea declarării pin-ului, trimiterea după adeverinţe
înlocuitoare de card, telefoanele date familiei celor incomplet autonomi, minutele
(uneori zeci) de aşteptare a validării, telefoanele inutile la Casă sau la
centrul de calcul, vociferările din cabinete şi din spatele uşilor... Nu asta
ne este meseria, nu asta vrem să oferim nefericitului de la uşă.
Întregul eşafodaj electronic (care a permis
cel puţin iniţial fraudele!), în paralel cu cardul, în paralel cu fişele şi
registrele scrise de mână, în paralel cu anamneza (ce-o fi aia?), cu examenul
obiectiv, cu manevrele revelatoare de diagnostic, în paralel cu discuţia cu
pacientul, aparţinătorii şi asistenta (dacă mai putem comunica din
străfundurile actului „electronic“ profund nemedical/neempatic) te fac să te
gândeşti la improbabila intersecţie a acestor paralele, prin definiţie, şi
finalmente la improbabila atingere a scopului.
Românul
nesofisticat, ofensat şi profund preocupat de soarta sa s-ar putea deştepta şi
ar putea cere socoteală celor care, diversificat şi consecvent transpiră pentru
obstrucţionarea actului medical, în termeni de durată şi calitate. În ultimele
săptămâni, vehemenţa şi pertinenţa articolelor din ziarul nostru ar fi trebuit
să nască un dialog. N-a fost să fie încă.
Problemele recente ascund incapacităţi mai
vechi ale instituţiilor şi reprezentanţilor foşti şi actuali. Şi totuşi mi-e
greu să cred că sistemul este croit pentru a fi împins musai la vale.
