În medicină (şi în special în domeniul chirurgical) suntem, tot mai mult, obligaţi să lucrăm (evaluăm, tratăm, operăm) sub presiune, cu familia la uşa salonului, cabinetului (sau blocului operator, ori chiar la intrarea din incinta blocului operator). De multe ori, holurile spitalelor, clinicii sunt blocate de familii sau apropiaţi ai pacienţilor, care întreabă din mers personalul medico-sanitar, cer amănunte despre pacient, iar la vizită aceştia stau proptiţi de tocul uşii salonului, aşteptând noutăţi. Serviciile de pază sunt depăşite şi de aici până la a lucra sub presiune crescândă e doar un pas.

    Personalul medical a ajuns să îşi desfăşoare activitatea în prezenţa aparţinătorilor – la vizite, contravizite –, luarea unei decizii terapeutice este ascultată şi de cei de faţă – „auditoriul“ –, care comentează, compară, filmează, fotografiază cu telefonul mobil, opinează asistând la un fel de „medicină-spectacol“. Ni se reproşează continuu că la vizită scoatem aparţinătorii din secţie! Pacienţii şi aparţinătorii nu mai înţeleg faptul că amănuntele medicale sunt confidenţiale şi trebuie comunicate strict „per caz“. A-i lăsa pe alţii să audă ceea ce vorbesc medicii despre un caz este tot un tip de malpraxis, date fiind informaţiile parţiale divulgate. Alt gen de „non-medicină“ derivă din solicitarea adresată pacientului sau familiei acestuia de a procura materiale şi preparate necesare tratamentului, pentru că unitatea nu le are din lipsa mijloacelor financiare, materiale. Este un fel de medicină (chirurgie) „de război“, în care medicul are „pistolul la tâmplă“ şi i se cere să lucreze şi să opereze în condiţii improprii, fără toate facilităţile necesare, continuu sub presiune.

    Această stare de a face medicină nu poate continua! Practicile ofensive care apar din toate direcţiile (mai ales dinspre media) ne creează sentimentul că realizăm acte medicale/chirurgicale cu „pistolul la tâmplă“. Această manieră de lucru nu poate conduce la progresul medical, corpul medical nu îşi va mai putea exercita activitatea la nivelul capacităţilor şi întregii palete de cunoştinţe pe care le posedă. Asemenea situaţii, care se accentuează pe plan naţional, nu există în lumea civilizată!

    Deşi condiţiile de activitate au devenit tot mai constrictive, un puternic curent de opinie negativă la adresa corpului medical s-a amplificat în ultimii ani, conducând la prejudicierea prestigiului medical. Efectele sunt multiple, între care notăm: • înlocuirea încrederii cu neîncrederea pacienţilor şi aparţinătorilor în personalul medical (oamenii sunt mult mai înclinaţi să asculte şi să creadă poveştile despre erori medicale, decât pe cele despre reuşite medicale reale) • înlocuirea respectului cu atitudinea ofensivă (înainte, pacientul era respectuos, acum a devenit incisiv, agresiv, intră peste tine în cabinet, la vizită stă lipit de uşa salonului, ca să asculte ceea ce se discută) • înlocuirea atitudinii de aprobare a tratamentului cu aceea de analiză şi comentare a acestuia (pacientul îşi exprimă opinia, pentru că el a citit ceva despre boală) • înlocuirea imaginii sociale a corpului medical (din statutul de „salvator“, la acela de „potenţial răufăcător“) • înlocuirea deciziei de a se trata în ţară cu aceea de a se trata în străinătate (mulţi solicită aprobări pentru a fi operaţi în Europa, alţii sunt dispuşi să plătească servicii costisitoare în alte ţări; indiferent dacă rezultatul este acelaşi ca în România, ei consideră că intervenţia a fost mult mai valoroasă şi a meritat banii sau „încercarea“) etc.

    Dacă un pacient decedează, atitudinile diferă: în România este deces/omor prin culpă medicală, deci este incriminat medicul, care „nu şi-a făcut datoria“; în străinătate, este „lipsă de şansă“, deci este incriminat destinul, iar „medicul curant şi-a făcut datoria pe deplin“. (...)

Mai  multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.