În
anul 2010, un grup de medici germani propunea un tratament homeopatic
constituit din granule ce conțin microcantități de platină și mult zahăr pentru
vindecarea homosexualității. Ostilitatea împotriva homosexualității începea să
prindă rădăcini în secolele 17–18, în timp ce în Antichitate aceasta pare să fi
fost tolerată sau mai degrabă ignorată. Condamnarea practicilor gay ca păcat
mortal comis împotriva naturii și deci a lui Dumnezeu și-a găsit temeiul
filozofic în scrierile sfântului Toma d’Aquino și au devenit reguli de conduită
morală.
Normele
religioase au fost mai apoi încorporate în sancțiuni legale. De exemplu, multe
din primele colonii americane practicau pedepse severe, uneori până la
execuție, pentru sodomie, un termen generic care îngloba relațiile sexuale
non-procreative, în afara căsătoriei sau care violau tradițiile.
Spre
sfârșitul secolului 19, medicina și psihiatria disputau jurisdicția
sexualității cu autoritățile religioase și cele politice, așa că discursul
asupra homosexualității a evoluat dinspre viciu și crimă înspre cel de
patologie. Acest demers este considerat progresist în măsura în care un bolnav
e mai puțin culpabil decât un păcătos sau un criminal.
Medicul
Richard von Krafft-Ebing, în 1886, în al său bestseller „Psychopathia
sexualis“, popularizează teoria degenerescenței în care bolile mintale se
transmit ereditar: dacă mama este alcoolică și tatăl monomaniac, fiul are mari
șanse să ajungă homosexual, criminal sau onanist.
Devenind
o boală, tratamentele propuse s-au radicalizat rapid: castrare chimică sau
chirurgicală, electroșocuri sau lobotomie frontală – deja folosită pe scară
largă pentru tratarea femeilor isterice.
În
anii ʼ20, cercetătorii germani implantau testicule prelevate de la cadavre
bărbaților homosexuali pentru a le ridica nivelul de testosteron. Experimentele
erau publicate în reviste medicale naționale.
Terapia
prin aversiune a fost practicată până în anii ʼ70 în SUA. Pacienții urmăreau
filme porno gay și dacă prezentau urme de satisfacție erau tratați cu
electroșocuri ce urmăreau suprimarea plăcerii printr-un reflex pavlovian și
conversia homosexualului în heterosexual. Apărătorii tratamentului susțineau o
rată de succes de 70%.
La
începutul secolului 20, subiectul începe să fie abordat de psihanaliști. Mai
multe teorii freudiene explică achiziționarea homosexualității ca urmare a
persistenței complexului lui Oedip sau fixarea în stadii premature de
dezvoltare, încercând astfel să înlăture eticheta de boală mentală. Este
cunoscută în acest sens scrisoarea pe care Freud a adresat-o în 1935 unei mame
din SUA: „Homosexualitatea nu prezintă niciun avantaj, dar nu este nimic de
care să îți fie rușine, degradant sau patologic; o considerăm ca pe o
variațiune de comportament sexual rezultată în urma unei stopări în dezvoltarea
sexuală. Mulți oameni dintre cei mai de seamă ai trecutului au fost homosexuali
(Platon, Da Vinci, Michelangelo…). E o mare injustiție să persecuți
homosexualitatea ca pe o crimă. Dacă însă fiul dumneavoastră este nefericit sau
răscolit de conflicte lăuntrice, psihanaliza ar putea să îi aducă alinare fie
că rămâne homosexual, fie că se schimbă.“
Teoriile
lui Freud nu au fost urmate și de alți psihanaliști și eticheta de boală a
reapărut. În anii ’60–ʼ70, psihiatria este ținta a numeroase atacuri.
Inspirându‑se din ideile lui Foucault, antipsihiatria susținea că boala mentală
este un mit și că psihiatria este un auxiliar al statului care ajută la
controlul indivizilor nonconformiști. În acest context social apare romanul lui
Ken Kesey „Zbor deasupra unui cuib de cuci“, adaptat mai apoi pentru cinema de
Milos Forman.
Punerea
în chestiune a psihiatriei ca știință îi împinge pe medicii americani să
redefinească în mod riguros diagnosticele de maladii mentale. Studiile lui
Alfred Kinsley și Evelyn Hooker, din anii ’50, au modificat percepția asupra
homosexualității văzută ca boală. În urma unei dezbateri animate și intens
mediatizate, termenul „homosexualitate“ este retras din dicționarul bolilor
mentale, în 1973, după un vot care a reunit 10.000 de medici specialiști și
care a fost tranșat cu 58% contra 37%.
Începând
cu anii ’60, numeroase studii științifice neagă orice legătură între
homosexualitate și patologia mentală. Franța a depenalizat homosexualitatea în
1982 și a retras-o din clasificările psihiatrice în 1992.
