„S-a spus că politica
este a doua cea mai veche meserie din lume. Eu am observat o izbitoare asemănare
cu prima.“
„Iată cele mai înfricoşătoare
cuvinte din limba engleză: Sunt de la Guvern şi am venit să vă ajut!“
Ronald Reagan
De-a lungul timpului, comunitatea medicală a
fost influenţată de politică dintotdeauna, într-o măsură imposibil de contestat,
în schimb medicii au influenţat prea puţin viaţa politică, numărul celor cu
funcţii guvernamentale sau administrative fiind totuşi redus. „Coruperea“, în
sensul ruperii de medicină şi alipirea la interesele politicii de moment, a
fost covârşitoare la toţi cei care s-au lăsat atraşi de mirajul puterii.
Voi începe cu medici care au renunţat la
activitatea medicală pentru a se dedica politicii. Numele lor sunt cunoscute,
dar puţină lume ştie despre formarea lor medicală, atât cât a fost: N. Lupu, N.
Costinescu, C. Argetoianu, Al. Vaida-Voievod. Alţi medici au fost cooptaţi de
partide, cu rolul de tehnocraţi avant la
lettre: profesorii Iuliu Moldovan, I. Cantacuzino, T. Gane, N. Hortolomei,
C. Angelescu, medicii N. Marinescu, Gh. Banu. Sunt sugestive pentru relaţia
medicină–politică unele întâmplări: profesorul Iuliu Moldovan, de la Cluj,
refuză solicitarea prefectului de a ceda automobilul Institutului de Igienă în
scopuri electorale, motiv pentru care este victima unei campanii de denigrare;
profesorul Iacob Iacobovici relatează cazul unui doctor docent care, solicitând
ministrului sănătăţii postul de şef de secţie al unui spital judeţean, este
trimis la şeful organizaţiei de partid din acel judeţ pentru un acord în funcţie
de opiniile politice ale candidatului; profesorul Dimitrie Gerota, exprimând
critici la adresa conducerii, este arestat în 1935 pentru opinii defăimătoare
la adresa tronului, fiind eliberat la protestele studenţilor.
Legea electorală din 1926 prevedea ca, la
depunerea candidaturii, să se semneze şi demisia din post, fără posibilitatea
revenirii în caz de insucces sau după terminarea mandatului, cu excepţia
corpului didactic şi a preoţilor. Astfel, în 1927, în Parlament intră 12 deputaţi
şi şapte senatori medici. Ulterior, se revine asupra dispoziţiei, menţinându-se
restricţia pentru funcţiile administrative. Totuşi, în 1932, în Parlament intră
doar 20 de medici, pe lângă 260 de avocaţi, 140 de membri ai corpului didactic,
80 de agricultori (mare parte moşieri), 50 de preoţi, puţini ingineri,
comercianţi, ziarişti, doi mareşali şi un student. Evident, lipsa de apetenţă
pentru politică a adevăraţilor practicieni (cu excepţiile de rigoare) a fost un
obstacol major. Se remarcă intervenţiile în Parlament ale câtorva medici: Thoma
Ionescu, D. Danielopolu, N. Hasnaş, I. Jianu.
Naivitatea, poate, este direct proporţională
cu inteligenţa, motiv pentru care apariţia Frontului Renaşterii Naţionale al
dictaturii carliste atrage personalităţi marcante, prin iluzia sfârşitului
luptelor politice: Iuliu Haţieganu, N. Hortolomei, Gh. Banu, Emil Ţeposu, I. Tănăsescu,
N. Minovici. Consecinţele, pentru unii, vor fi de durată.
Nu putem pune sub semnul îndoielii
participarea unor medici la campaniile electorale, unele comitete ale societăţilor
medicale plângându-se de slaba participare la şedinţele acestora în perioadele
electorale; totuşi, corpul medical în ansamblul său a fost destul de inert.
În 1923, se înfiinţează Ministerul Sănătăţii,
dar ulterior este comasat cu Ministerul Muncii, ceea ce creează probleme şi mai
mari decât în perioada lipsei ministerului. Incapacitatea de administrare a
Ministerului Sănătăţii proaspăt înfiinţat (dar nu numai a acestuia) este
ilustrată de faptul că, din 882 de circumscripţii, erau asigurate cu medici
doar 390, ocupate provizoriu 198, asigurate de studenţi 101, iar 193 erau
libere.
În 1925, prin Legea Administrativă, cea mai
mare parte a unităţilor şi personalului Ministerului este trecută organelor
administrative locale, nepregătite financiar şi tehnic, consecinţele fiind:
spitale neutilizate, personal medical mutat arbitrar, măsuri de sănătate publică
neaplicate. Sugestiv, Iacob Iacobovici acuză: „conducători, în dorinţa de a
satisface oportunismul de o clipă … dar se mistuie mai curând ca lumina unei feştile“.
Ulterior, mare parte a spitalelor şi a personalului trece din nou la Ministerul
Sănătăţii, în mai multe etape. Pe Iacob Iacobovici îl reîntâlnim pe parcursul
anilor următori vituperând: „Ministerul Sănătăţii este o primejdie pentru sănătatea
publică, Ministerul Sănătăţii nici măcar nu ştie câte dispensare şi câţi medici
sunt şi nici măcar nu ştie bine ce face“. El considera că Ministerul nu mai
constituia un organ tehnic, nu se consulta cu specialiştii, orientându-se numai
după criterii politice. El este şi autorul unei invenţii lingvistice: titanozauri, prin care îi caracteriza pe
cei care cumulează funcţii inutile, dând exemplul unui medic apropiat de
guvern, cu şase funcţii de conducere, locuinţă de serviciu şi salarii cu o sumă
incredibilă. Este sugestivă reacţia conducătorului de atunci al Ministerului:
„profesorul I. Iacobovici este un ambiţios nesatisfăcut, care urmăreşte posturi
înalte şi care aţâţă lumea medicală împotriva legii“. Cu un curaj similar,
profesorul Tomescu afirma cu ironie că un medic care conduce un spital „este
tot atât de priceput în multiplele specialităţi ale medicinei pentru că este
ignorant în toate“.
Cazul doctorului Gancevici a fost celebru în
epocă, fiind deplin uitat azi. Medic-şef al oraşului Braşov, dorind să se mute
la Bucureşti, acceptă postul de medic într-o circumscripţie urbană; la
prezentarea la post află că este ocupat. Între timp, postul de pe care plecase
de la Braşov fusese ocupat şi el. Neavând de ales, doctorul acceptă să revină
la Braşov pe un post de medic de circumscripţie, dar acesta este ocupat din nou
de altcineva. În disperare, doctorul are o tentativă de sinucidere.
Melodramatic şi în ton cu epoca; azi, probabil, calea sinuciderii ar fi înlocuită
de drumul străinătăţii…
În 1933, Adunarea Generală Medicală înaintează
guvernului un proiect de lege, argumentând că soarta corpului medical nu poate
fi lăsată la bunul plac al funcţionarilor şi că, având în vedere acţiunile
neadecvate ale Ministerului Sănătăţii, ar trebui constituit un „cerc de studii“
cu participarea medicilor, pentru a găsi soluţii.
Profesorul Tomescu, în 1937, susţinea că
Ministerul Sănătăţii, format şi la insistenţele medicilor în 1923, în loc să
fie unul din cele mai importante ministere, este folosit de guverne ca
„portofoliu de tranziţie“ pentru politicieni, iar medicii din rural, „despre
care toată lumea este convinsă că au un rol covârşitor în asistenţa populaţiei,
sunt supuşi unui tratament dezonorant, drept dovadă salarul acestora fiind ca
al unui sublocotenent, iar din gradaţiile de 25% se primesc inconstant doar 12%
la interval de cinci ani“. Vă rog, imaginaţi-vă că nu am scris anul 1937… nici
nu trebuie să închideţi ochii, sunteţi în prezent! Orice asemănare a faptelor
descrise cu prezentul este neîntâmplătoare şi adevărată…
w:snaptogridincell/Legea electorală din 1926 prevedea ca, la
depunerea candidaturii, să se semneze şi demisia din post, fără posibilitatea
revenirii în caz de insucces sau după terminarea mandatului, cu excepţia
corpului didactic şi a preoţilor. Astfel, în 1927, în Parlament intră 12 deputaţi
şi şapte senatori medici. Ulterior, se revine asupra dispoziţiei, menţinându-se
restricţia pentru funcţiile administrative. Totuşi, în 1932, în Parlament intră
doar 20 de medici, pe lângă 260 de avocaţi, 140 de membri ai corpului didactic,
80 de agricultori (mare parte moşieri), 50 de preoţi, puţini ingineri,
comercianţi, ziarişti, doi mareşali şi un student. Evident, lipsa de apetenţă
pentru politică a adevăraţilor practicieni (cu excepţiile de rigoare) a fost un
obstacol major. Se remarcă intervenţiile în Parlament ale câtorva medici: Thoma
Ionescu, D. Danielopolu, N. Hasnaş, I. Jianu.