Malpraxisul, o frontieră greu de traversat, cu multe adevăruri ascunse sau reale, rămâne o piatră de încercare pentru orice medic. Analizat și reanalizat de experţi în halate albe, de presă, de familii sau de pacienţi, el presupune un proces uneori de durată, o multitudine de procese de conștiinţă, dar și o sursă de agresivitate din partea celor frustraţi de eșecurile actului medical la adresa personalului sanitar. Consecinţele pentru acesta din urmă sunt incomensurabile: de la retragerea din activitate până la daune financiare inimaginabile sau amprente morale sine die.

De curând, în colimator au fost luate eternul malpraxis și infecţia nosocomială. Subiecte la modă, reactualizate de autorităţi, de conducerile spitalelor, de serviciile de epidemiologie etc.

Infecţiile nosocomiale favorizate de mediul spitalicesc au o anumită prevalenţă care, după statisticile americane, propulsează pe primele locuri infecţiile din serviciile de chirurgie (27%), urmate de cele pulmonare (22%), de tract urinar (17%) etc.

CDC estimează că doar în spitalele americane sunt 1,7 milioane de astfel de infecţii și 99.000 de decese în fiecare an. Pneumoniile nosocomiale afectează 0,5-1% din bolnavii spitalizaţi și au risc letal. Printre cauzele cele mai frecvente sunt stafilococul meticilino-rezistent, Pseudomonas aeruginosa și alte bacterii Gram negative.

Infecţiile nosocomiale ca malpraxis

În peisajul medical românesc se vorbește de foarte mult timp de declararea, subdeclararea infecţiilor nosocomiale. În scurt timp, infecţia nosocomială va fi considerată malpraxis, dacă ne uităm la ce a hotărât Înalta Curte de Casaţie și Justiţie: „În condiţiile în care, la momentul internării unui pacient, examinările și analizele medicale (...) nu au relevat prezenţa/manifestările unei infecţii nosocomiale, apariţia unei eventuale complicaţii de acest fel pe perioada internării va atrage automat răspunderea furnizorului de servicii medicale, fiind considerat un malpraxis!”. Lucrurile se modifică radical în acest context: în instanţă, nu trebuie să dovedească pacientul că s-a infectat din spital, ci trebuie să dovedească spitalul că pacientul respectiv, care la internare nu avea nicio infecţie de tip nosocomial, s-a infectat din altă parte, și nu din spital cât a fost internat.

Legea 95/2006, art. 655 stipula: „(1) Unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa: 1. a) infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedește o cauză externă ce nu a putut fi controlată de instituţie”.

Sursă nouă de venit

Toate acestea au dus deja la apariţia unor îndrumări juridice pentru pacienţi, unde juriști specializaţi în malpraxis îi invită să completeze un formular în acest sens. Nu este de mirare că avocaţii au găsit o nouă sursă de venit, dar mă surprinde modul în care se oferă aceste servicii promoţional și cum este invocată răspunderea unităţii sanitare. Există doar un paragraf în care se pomenește următorul aspect de prejudiciere prin consecinţele infecţiilor nosocomiale cu o excepţie: a) cu excepţia cazului în care se dovedește o cauză externă ce nu a putut fi controlată de instituţie.

Mă întreb cine va judeca această cauză externă? Unde este și unde rămâne în acest algoritm Colegiul Medicilor? Când spun acest lucru, mă gândesc la nenumăratele spitale vechi, total neadaptate vremurilor, unde nu au existat bani pentru reînnoiri sau unde s-au făcut doar peticeli. Mai rămân și alte întrebări care derivă din practica zilnică. Intubaţia prelungită poate aduce un risc de infecţie nosocomială și la case mai mari, unde lucrurile nu mai depind doar de un spălat pe mâini.

Clostridium difficile, o infecţie care apare uneori din cauza unei antibioterapii intempestive, poate fi o consecinţă a unei antibioterapii susţinute, necesare, aplicată unui organism tarat, așa cum se întâmplă adesea. Cine va judeca aceste infecţii nosocomiale?

Se vorbește de durata de îngrijiri (după mai mult de 90 de zile, fapta devine penală) și de judecarea fiecărui caz de către comisia DSP, ce are competenţe în această zonă, dar și de Parchet și, nu în ultimul rând, de instanţa civilă, la care, conform articolului 679(1), se adaugă la nivelul direcţiilor de sănătate publică judeţene și a municipiului București constituirea unei „comisii de monitorizare și competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, denumită în continuare Comisia”.

Pretenţii mari pentru spitale vechi

Și, fără doar și poate, se uită de această perioadă de pandemie, când copii plecaţi de mult din ţară, care nu și-au văzut părinţii de ani buni, devin brusc foarte preocupaţi de sănătatea celor apropiaţi, și, cu o agresivitate extremă, cer supercondiţii într-un spital vechi de 40 de ani. Există și alte situaţii când bolnavul trebuie intubat pentru susţinerea funcţiei vitale și familia se derobează de această răspundere, pentru ca ulterior să se erijeze în parte civilă, cu sloganul „Nu s-a făcut totul”. Sigur că mai trebuie discutate și sumele invocate ca daune, unde casele de asigurări le oferă medicilor pentru aceste poliţe de asigurare sume mult mai mici decât imensele solicitări de daune pe care le invocă familiile celor suferinzi.

Răspunderea spitalului va crește, dar ce facem cu răspunderea celor care conduc sistemul sanitar de ani întregi? Autostrăzile și spitalele noi au rămas, deocamdată, doar dorinţe fierbinţi pe hârtie. Până atunci, medicul care are întotdeauna un interlocutor permanent – bolnavul și familia sa – se va trezi, mai devreme sau mai târziu, la răscrucea de drumuri care leagă avocaţii de potenţialii lor clienţi-pacienţii.

Sigur că, așa cum spune un proverb portughez, „Nu ascunde adevărul de doctor și de avocat”, dar el este completat foarte bine de unul evreiesc: „Doi fermieri au pretins că sunt proprietarii aceleiași vaci. În timp ce unul o trăgea de coarne, iar celălalt de coadă, vaca a fost mulsă de un avocat”.