Un bust sau o placă memorială – fiecare dintre ele are o componentă puternic ascensională, dar care în România este puternic electorală.  Politicieni sau oameni cu poziţii în domeniul culturii au fler în alegerea personalităţilor și evenimentelor de care să-și lege numele.

Și refac monumente funerare, dau numele unei străzi, montează o placă pe-o casă, toate în faţa camerelor și înconjuraţi de presă. Că nu se mai întâmplă nimic după aceea, că după dezvelire nu urmează strădania reașezării acelui nume în conștiinţa contemporanilor – asta nu e semnificativ. S-a marcat, s-a filmat, s-a consemnat și se caută alt prilej de ieșire publică.

Soarta unui monument

Pe când lucram la o cercetare despre implicarea medicilor ieșeni în mișcarea artistică de la început de secol XX, consultând presa vremii, am dat de un material care făcea referire la soarta unui monument pe lângă care trec aproape zilnic, în drumul meu către Clădirea „Nicolae Leon” a UMF Iași – ansamblu ce evocă o dramă istorică și valoarea umană a unui domnitor.

Ofer cititorului un fragment dintr-un text, scris în urmă cu 110 ani: „Într-o parte a orașului (...) avem un monument de-o modestie extremă prin proporţiile ce i s-au dat; de-o însemnătate capitală însă prin actul de înalt patriotism ce trebuie să amintească generaţiei prezente, ca și celei viitoare, acest monument. Vorbim despre piatra mormântală și de bustul lui Grigore Ghika V.V. așezate, la 1875, pe locul unde a fost decapitat acest patriot Domnitor, pentru energica opunere ce-a făcut-o la răpirea Bucovinei. Neglijenţa ce administraţiile comunale arătase faţă de acest însemnat monument mersese așa de departe, încât grădinuţa din jurul lui fusese schimbată într-un adevărat depozit de gunoaie și murdării, adăpostul animalelor vagabonde cu două și cu patru picioare”.

Autorul scrie că după ce a alarmat oficialităţile contra acestei „nelegiuite profanări”, glasul i-a fost ascultat, „îngrăditura a fost reparată, locul curăţat și apărat de vizite și întâlniri profanatoare”. Însă, consideră că nu e de ajuns și, privind în jur, observă că alături e o proprietate modestă, cu o casă părăginită, dinspre care mai și izvorăște un zgomot continuu, de la modestul meseriaș ce-o locuiește.

Casă ce „nu cadrează deloc cu monumentul Domnitorului martir și se impune primăriei să facă un mic sacrificiu expropriind casa de care vorbim, expropriere ce i-ar da putinţă să mărească proporţiile grădinii actuale. Pe lângă că estetica monumentului ar câștiga mult, ar mai câștiga și igiena orașului, iar locuitorii din partea locului ar avea un loc potrivit unde să se repauzeze un ceas-două și să respire un aer curat” (Fulgerul, an. IV, nr. 13, luni, 30 ianuarie 1912, p. 2).

Maeștri ai pseudo-realităţii

Am dat rotocol monumentului și elementelor ce-l înconjoară, mi-am rotit privirea și în părculeţul în care este amplasat... Gunoaie nu mai sunt, ca odinioară, doar maldăre de crengi uscate din gardul verde toaletat vara aceasta. Obscenităţile ce ornamentează ansamblul monumental necesită a fi îndepărtate, lespedea mare curăţată și stâlpii din jur refăcuţi.

Nu este un efort atât de mare, dar efortul pe care-l constat, în cazul de faţă, precum și în numeroase alte cazuri, este acela al gândirii, al lipsei acesteia, din partea celor răspunzători, în a vizita constant, semnala și ulterior remedia întreg patrimoniul monumentelor de for public din oraș și din judeţ. Se mizează pe aspectul arătos al zonei centrale, în care turiștii mișună și fotografiază.

Tot ce iese din raza ochilor vilegiaturiștilor nu prezintă interes pentru autorităţi. Panseluţele, gazonul și trandafirii sunt frumoase. Ies bine în fotografii. Însă mi se par categorii secundare acestea, în faţa acelora care contează cu adevărat: mărcile fundamentale ale trecutului urbei și, mai ales, al ţării.

Istoricul american Daniel J. Boorstin, în cartea „The Image: A Guide to Pseudo-Events in America”, făcea un rechizitoriu a tot ceea ce e neînsemnat și cum acesta devine, din neghiobie, eveniment. Suntem maeștri ai pseudo-realităţii, ai transformării minorului în major, confortabili cu iluziile și inconfortabili cu valoarea.

Boorstin scria că „suntem în mod tragic inepţi când e vorba să primim mesaje de la strămoșii noștri”, dar ce mi se pare mai grav este această îngrijorătoare concluzie a sa (chiar dacă se referea la americani): trăind în peștera creată de noi, chiar dacă ni se oferă beneficiul luminii focului, alegem, cel mai probabil, umbrele.

Citiți și: Depersonalizare și desfigurare