Scriu
acest articol în urma lecturării unei cărți de psihologie – „The Mindset“, de
Carol S. Dweck, profesoară de psihologie la Universitatea Stanford.
Bestsellerul internațional cuprinde atât de multe idei utile încât nu m-am
putut abține să nu prezint câteva. „The Mindset“ se referă mai degrabă
la o serie de trăsături de comportament pe care le folosim în fața unor
situații dificile. Cea mai bună definiție găsită, conform Collins English
Dictionary, sună cam așa: „ideile și atitudinile cu care o persoană abordează o
situație, în special când aceasta este văzută ca un obstacol greu de depășit“.
Astfel, oamenii se împart în oameni cu mentalitate fixă (fixed mindset) și
oameni cu mentalitate expansivă, de creștere/dezvoltare (growth mindset).
Primii, se consideră că se nasc cu o serie de calități care nu se mai pot
îmbunătăți pe parcursul vieții. Cei cu mentalitatea de tip expansiv caută
permanent soluții pentru a depăși obstacolele și a-și îmbunătăți performanțele.
Educația
în copilărie are un mare impact. Încă de mici, unii părinți obișnuiesc să le
spună copiilor că sunt deștepți, frumoși, talentați, să îi copleșească cu
laude, de multe ori nemeritate. Acest lucru naște deseori convingeri, iar
dezamăgirea pricinuită de o notă mică aduce cu sine și o suferință. Aici este
momentul-cheie când intră în joc una din cele două tipuri de mentalități. Cea
fixă îi va spune copilului: „Se pare că nu ești așa deștept cum credeai.
Deșteptăciunea ta se limitează la nota 7. Va trebui să te mulțumești cu atât“,
sau îl va face să găsească scuze: „Profesoara are ceva cu mine!“, „Problemele
au fost enunțate vag!. Mentalitatea expansivă spune: „Ai luat 7 fiindcă atât ai
făcut la testul respectiv. Hai să vedem unde am greșit, ca în viitor să nu mai
repet și să iau nota 10“. În copilărie, e greu să gândești de unul singur în
acest fel, de aceea e nevoie de profesori buni și oameni înțelepți în preajmă.
Studentul
medicinist se comportă aidoma copilului din exemplul de mai sus. Odată cu
admiterea, studentul medicinist este idolatrizat de familie, invidiat de
colegi, iubit de prieteni și, pe bună dreptate, a făcut un efort intelectual
mare pentru a ajunge pe băncile acestei facultăți. Responsabilitatea lui va fi
de acum înainte tot una mare. O notă mică sau o restanță va fi considerată de
cei din jur un eșec, iar în cazul studentului poate însemna o dramă. Percepția
mea din primul an de facultate era una de tip mentalitate fixă: „Am intrat la
Medicină, am demonstrat că sunt deștept, nu va mai trebui să demonstrez asta
niciodată. Mi-am făcut treaba!“ Apoi vine examenul de anatomie și eșecul.
Mentalitatea fixă revine și îmi spune: „Dacă ai picat examenul înseamnă că nu
vei fi un medic bun. Nu poți memora mai multe noțiuni și că nu vei fi niciodată
mai bun de atât! Dacă nu ai putut lua un examen, tu care ești deștept, cum vei
putea merge mai departe și absolvi, darămite să devii un medic bun?“. O astfel
de frământare te poate deprima dacă nu găsești răspunsul în timp scurt.
Răspunsul este că trebuie să demonstrezi că ești deștept de fiecare dată când e
nevoie să faci asta. Depășirea unui obstacol (admitere) nu garantează depășirea
tuturor obstacolelor (sesiuni, licență, rezidențiat).
Mentalitatea
expansivă îți va spune: „Of, ai făcut-o de oaie, fir-ar să fie! Hai să vedem ce
naiba a mers prost în tot acest proces și să nu se mai repete! Nu îmi convine
că am picat examenul, dar o să învăț din experiența asta. Așadar, să vedem!“.
Mentalitatea fixă aduce multe suferințe, lăsând la o parte notele. Pe lângă
starea de nemulțumire personală, devii foarte sensibil la opinia celor din jur
pentru a-ți menaja imaginea de om deștept și orgoliul. Îți confecționezi scuze
de genul „examenul a fost idiot, proful are ceva cu mine“. Atunci de ce naiba
alții au luat note mai mari decât tine? Eșecul nu are cum să fie plăcut, dar
dacă treci prin așa ceva, ai grijă să înveți din el, fiindcă este cel mai
prețios lucru pe care ți-l poate oferi, și anume lecția învățată. Și aici este
vina sistemului care nu îți oferă niciun feedback. Dacă în școala generală
primeam lucrările de control înapoi însemnate cu pixul roșu și vedeam exact
unde am greșit la matematică sau română, înțelegeam mai bine. La fel și când
făceați teste grilă pentru admitere la chimie și anatomie, și după ce răspunsul
oferit de voi era greșit, vă întorceați la text și înțelegeați unde ați greșit,
cum vă simțeați? Dacă momentul era însoțit de bucurie că acum ați învățat ceva
nou și ați mai pus o cărămidă la fundația voastră de cunoștințe, aceea a fost
mentalitatea de tip expansiv. Dacă v-ați supărat pe voi și vă spuneați lucruri
de genul „Of, nu voi reuși niciodată! Cum am putut să greșesc?“, atunci v-a
vorbit mentalitatea fixă.
Deși
ai învățat la o materie care ți-a plăcut, la examenul parțial ai luat o notă
sub așteptări. Nota 6, de exemplu. Mentalitatea fixă îți spune: „Pesemne și la
următorul parțial sau la examen vei lua cam tot atât“. Interesul pentru materia
respectivă scade în semestrul doi, în care chiar vei învăța de nota 6.
Mentalitatea expansivă îți va spune contrariul: „Mergi la profesor, cere
lucrarea. Vezi unde ai greșit și insistă pe aspectul ăsta în cursul anului, iar
parțialul îl poți da din nou cu mai multă încredere“. Nu lua lucrurile prea
aspru asupra ta, dacă nu ai parte de un feedback. E important să te lămurești
unde ai greșit, nu să te biciuiești, nu te va face mai deștept.
Time-out
pentru o povestioară din anul II de facultate, materia Microbiologie. Se pare
că aveam o pasiune pentru tot ce se desfășura sub microscop. Învăț cu plăcere,
vine parțialul (sub formă de grilă), fac cât de bine pot și iau nota 8, deși
credeam că am făcut de 10. Nu puteam cere să mi se lămurească grilele fiindcă,
ghiciți ce? Se dădeau și la examenul final o parte din ele. Și poate și la
generațiile din urmă. Atunci cum iau feedbackul? Mă înverșunez și tocesc mai
tare pe semestrul II, iar la examenul final mai dau o dată materia de pe
semestrul I. Rezultatul final? Pe semestrul I iau tot nota 8 și pe al doilea 10
(probabil că s-a pus și un practic undeva). Nota finală 9, evoluție 0.
Înverșunarea nu m-a ajutat să învăț mai bine. Despre Anatomie ce aș mai putea
spune când acolo feedbackul se făcea la nivel de serie și era de genul „Mai
bine vă alegeți altă meserie cu toții“. Asta pot spune și studenții despre
profesorii fără talent pedagogic și fără interes. Și-ar putea găsi și ei o
meserie care să nu îi încurce pe alții.
Discuțiile
despre mentalitatea fixă și expansivă duc spre cel mai important punct al
acestui articol și al succesului vostru: efortul. Prima duce la eforturi
scăzute, iar cea de a doua îți spune că poți face mereu ceva în plus pentru a
te descurca mai bine și a deveni mai bun. Priviți lumea sporturilor și îmi veți
da dreptate. Se mai compară atleții din ziua de astăzi cu cei din anii ’70? Ați
observat câte dispozitive, măsurători, analize, formule de nutriție, tipuri și
stiluri de antrenament s-au dezvoltat până în prezent pentru a îmbunătăți
performanțele în orice sport? Dacă am fi rămas la mentalitatea fixă, nici
recordurile nu s-ar fi modificat în timp, sau destul de puțin. Efortul depus
este cel care te duce dintr-un punct în altul, de la slab pregătit la bine
pregătit. Mentalitatea fixă vede efortul ca pe o slăbiciune: „Dacă ești deștept
înseamnă că nu trebuie să muncești foarte mult, altfel nu ești destul de
deștept, nu?“.
Închei
acest articol cu cinci idei pe care să le aveți în minte mult timp după
încheierea lecturii: 1) Nota primită la un anumit examen înseamnă cel mult o
notă care reflectă cunoștințele la acel moment, în acea zi, în acel interval
orar. 2) Dacă atunci când ai succes ești „cineva“, cine ești până să ai succes?
3) Eșecul este neplăcut, dar nu trebuie să te definească. 4) Dușmanul este
succesul care te relaxează și te culcă pe o ureche sau eșecul care îți oferă
șansa de a învăța ceva? 5) Pe măsură ce trece timpul, vrând-nevrând, acțiunile
tale îți vor decide drumul către succes sau eșec, așa că măcar ia o decizie conștientă
cu privire la ce vei face.