Lucram la un document și televizorul funcţiona ca zgomot de fond. Nu doar aceste cuvinte, ci mai ales glăsciorul care le rostea m-au făcut să-mi schimb priorităţile. Am observat că Rareș Prisăcariu este un copil. Auzindu-i răspunsurile am constatat că are cei „șapte ani de acasă” chiar în timpul celor 7 ani ai săi, că este politicos, că „se prinde” de fiecare dată care este cel mai potrivit răspuns și că „mai are mult de învăţat până să accepte că ar putea fi numit... genial” (1).

Din vorbă în vorbă, la întrebarea dacă își iubește ţara, încântătorul copil a răspuns „Îmi iubesc foarte mult ţara și am mare respect faţă de ea”. În timp ce își căuta puţin vorbele, repetând „trebuie să...”, „trebuie să...”, câţiva dintre participanţii la emisiunea respectivă au început să râdă (probabil crezând că se află la emisiunea „Copiii spun lucruri trăsnite” și că Rareș a epuizat răspunsurile spectaculoase și reîncepe să fie copil).

Răspunsul nu a întârziat: „Trebuie să le spunem oamenilor să își iubească mai mult ţara, să creadă mai mult în istorie!”. A fost întrerupt și i s-a cerut un exemplu de muzician din zonă: „George Enescu, Mihai Eminescu, Grigore Antipa, Leon Dănăilă... el a fost și încă mai este un mare maestru în medicină”.

Emisiunea abia ajunsese la minutul 2 când Rareș a început să spună: „La Ipotești este... ceva de vis! Este casa părintească a lui Mihai Eminescu. Când calci pe urmele lui Mihai Eminescu... simţi că Mihai Eminescu este acolo!”. Gazda emisiunii părea să se îndoiască de ceea ce vede și aude, punea la îndoială faptul că micuţul și frumosul (nu doar sufletește) invitat are cum să știe „foarte multe poezii de Mihai Eminescu”, așa cum afirmase cu multă hotărâre, dar și cu decenţă și mare respect.

Îndoiala aparentă a mers puţin mai departe, punând în discuţie calitatea de a recita și interpreta o poezie. Cuvintele erau, desigur, logice – era o discuţie cu un copil de 7 ani. Răspunsul cu privire la talentul personal a condus la câteva noi râsete atunci când, după circa trei secunde de gândire, a răspuns suav „Eu nu mă judec pe mine însăși”. Cine să își imagineze ce va urma?!

Mai mulţi ca Rareș

A urmat apogeul: „El este geniul întregii Românii. Nu poţi să spui că pentru mine este geniu și pentru altul nu este!” aducând foarte curând în discuţie una dintre scrierile sale – Geniu pustiu: „Știu! Este o operă de artă pe care a scris-o numai la 18 ani. Asta m-a impresionat foarte mult”.
După mica provocare „pe asta n-o știi”, răspunsul a fost foarte prompt „știu numai un monolog din această operă”; urmând punctul culminant. Era minutul 4 și 20 de secunde (2).

„Oamenii noştri sunt de-un cosmopolitism... sec, ... amar, ... sceptic, ... ba şi mai mult: ... au frumosul obicei de-a iubi orice-i străin, de-a urî tot ce-i românesc. Noi... am rupt-o cu trecutul fie ca limbă, ... fie ca idee, ... fie ca mod... de a privi... şi a cugeta; ... căci altfel n-am putea trece în ochii Europei de naţiune civilizată.” Pauzele aparţin interpretării lui Rareș.

„Vezi la noi istorici ce nu cunosc istoria, literaţi şi jurnalişti ce nu ştiu a scrie, actori ce nu ştiu a juca, miniştri ce nu ştiu a guverna, financieri ce nu ştiu a calcula, şi de aceea atâta hârtie mâzgălită fără niciun folos, de aceea atâtea ţipete bestiale care umplu atmosfera teatrului, de aceea atâtea schimbări de ministeriu, de aceea atâtea falimente!” (cu o voce tot mai puternică).

M-am păcălit! Credeam că în urmă cu o lună a fost apogeul. Nu a fost așa. Copilul de 7 ani care știe să îl descrie sintetic pe Leon Dănăilă, medic, profesor, om, a urcat de curând și mai sus. Sâmbăta care a trecut m-a făcut să mă gândesc că mi-aș dori să îl am ca student și să mă gândesc la cum ar arăta România dacă am avea mai mulţi copii ca Rareș, medici, scriitori, profesori, politicieni, români.

Citiți și: D’ale lui Carnegie pentru BAC